„Femeia e o creatură menită să fie iubită, nu înțeleasă” – grăit-a scriitorul Oscar Wilde. De ce credeţi că le e greu bărbaţilor să înţeleagă femeile?

LIA FAUR: Greutatea de a înțelege celălalt sex este o problemă pentru bărbați și pentru femei, deopotrivă. Eu cred că maxima lui Oscar Wilde, despre creaturile flămânde de iubire ce suntem, este un răsfăț pe care îl repetăm ca și cum am avea noi ceva misterios ce e bine să rămână așa. Nu doar bărbații nu ne înțeleg, nici noi însene nu prea reușim. Nu înseamnă că dacă te naști fetiță ai răspuns la toate problemele ce vin la pachet. Rămânem o taină a universului și plecăm, de cele mai multe ori, fără să o fi dezlegat. Cel mai banal răspuns la întrebarea „de ce nu ne înțeleg bărbații” ar fi: pentru că venim de pe planete diferite. De parcă deodată suntem experte în planetologie și se trezește în noi spiritul mamei Geea în furia ei împotriva lui Uranus. Femeia fascinează prin fragilitate și forță, de fapt, esența feminității. Se rupe ușor, dar poate suporta greutăți inimaginabile. Paradoxal, se întărește și se alimentează din emoție, pe care apoi o împarte cu generozitate. Este capabilă de creații sau sacrificii colosale, dar și de nimicuri extraordinare.

„Orice ar face, femeile trebuie să facă de două ori mai bine ca bărbaţii pentru a fi considerat un lucru bun” – spunea, în anii 50, Charlotte Whitton, prima femeie primar a oraşului canadian Ottawa. Cât de diferită e situaţia în zilele noastre?

LIA FAUR: Manifestări ale feminismului canadian se fac remarcate încă din secolul al XIX-lea, iar prin 1940 femeile își câștigă dreptul la vot. La noi, a fost câștigat chiar cu doi ani mai devreme, în 1938. Problema diferenței de gen e veche. În zilele noastre se discută mai mult despre acest subiect, iar femeile sunt mai atente la ce primesc în schimbul muncii lor. A existat mereu o situație patriarhală în familia clasică, femeia a avut rol prestabilit și se cunosc destule cazuri de femei care, pentru a publica o carte, s-au ascuns sub pseudonim masculin. De asemenea, se cunoaște scepticismul dus până la misoginism al criticului interbelic G. Călinescu, în privința scriiturii feminine. În aceeași măsură, putem discuta despre societăți de apărare a drepturilor femeilor române în aceeași perioadă interbelică. S-au sedimentat în mentalul bărbaților, de secole, adesea și al femeilor, prejudecăți asupra potenței feminine. Prin însăși natura sa delicată, femeia trezește suspiciuni că ar putea practica meserii dificile, chiar dacă o demonstrează, e tratată diferit în multe situații. În istoricul unei corporații, de exemplu, regulile unui manager sunt croite după tipar masculin, astfel că femeia are de luptat cu depășirea propriilor putințe și încercarea de a fi bărbat(ă). Asta nu înseamnă că ea nu ar putea conduce după reguli proprii, dar, cu siguranță, ar stârni nemulțumiri, inclusiv în rândul semenelor, încadrate în tiparul prestabilit.

„Indiferent cum arată o femeie, dacă este încrezătoare în ea însăşi, este sexy.” Sunteți de acord cu starleta americană Paris Hilton?

LIA FAUR: Sunt de acord că atitudinea emană sexualitate, cu Paris Hilton nu am fost de acord niciodată, mai ales că lasă impresia unei senzualități mimate, ca multe starlete americane. Sigur, înțeleg ce spune. E important să ai încredere în trupul tău, reprezentarea ta materială, să defilezi cu el prin viață ca pe un podium. Dar și acolo, e un moment după care dai jos rochia, machiajul, îți pansezi rănile pricinuite de pantofi. Nu scoți trupul la mezat, ci te potrivești în el, trup și suflet. Și dacă reușești să te placi în această sincronie, dă pe dinafară, se vede. Dar ce înseamnă a fi sexy? A transmite un mesaj erotic? Sună mai bine „farmec special”.

„O soţie ideală este orice femeie care are un soţ ideal” – opina romancierul Booth Tarkington. Care simţiţi că e tendinţa de astăzi: de a ne apropia sau de a ne îndepărta de ideal?

LIA FAUR: Cred că în toate timpurile a fost așa: de femeia fericită este responsabil un bărbat. Vizualizez o imagine când mă gândesc la asta, femeia ca instrument muzical, violoncel, să zicem, acordat sau dezacordat. Ideal e ceea ce intră în armonie cu tine. Nu știu care mai e rata divorțurilor în România, statistica ne poate arăta care este tendința. Supuși mereu provocărilor, într-o lume a tentațiilor de orice fel, sufocați de propriile neputințe, căutăm împlinirea în celălalt. Suntem nemulțumiți de noi înșine, necorespunzători în așteptări. Nu există „soție ideală” nici „soț ideal”, există așteptări împlinite sau nu, comunicare sau lipsă de comunicare, satisfacție sau insatisfacție, respect sau ignoranță, care e mai grea chiar și decât ura. În trecut, femeia avea un statut ce nu-i permitea accesul la prea multă informație. Odată cu emanciparea și-a exprimat și revolta. Pe bună dreptate, dacă e să analizăm rolul ei în familie și în societate.

„Femeile sunt niște nulități simpatice.” Cu siguranţă, Emil Cioran nu e singurul bărbat care gândeşte astfel. Ce atitudine ar trebui să adopte femeia în faţa misoginismului?

LIA FAUR: Depinde din partea cui vine replica. Poți să-l ignori, dacă nu contează, să-l contrazici cu argumentul mamei lui sau să dezvolți o cercetare pe această temă. Emil Cioran nu e singurul mare misogin, au fost, din păcate, foarte mulți asemenea lui care credeau că atunci când femeia e dornică să învețe, e ceva în neregulă cu sexualitatea ei. Măcar el inventează un oximoron care mai îndulcește. Dar de ce ar trebui să afecteze pe cineva astfel de replici, e o insultă ca atâtea altele care vine dintr-o frustrare, cum ar spune un specialist în psihologia umană. Cred că o atitudine corectă cere ca aceste replici să fie depășite prin competență, seriozitate, feminitate sau înțelese altfel decât ceea ce par ele a fi. Când persiști în a avea o părere proastă despre tine ca femeie, transmiți și celorlalți sentimentul de neîncredere. Cu sau fără Cioran, nu-ți poți depăși condiția.

„Nu-i cereți unei femei imposibilul, e capabilă să vi-l dea” – atenţiona poetul Valeriu Butulescu. De unde vine puterea femeii?

LIA FAUR: Cred că așa a fost femeia înzestrată încă de pe vremea când Dumnezeu se juca în argilă. Cu siguranță, totul este bine proporționat în ființa umană. Cred că din sămânța maternității ce e pusă în noi vine forța, fie că naștem sau nu. Sentimentul de fiară care își apără cu viața ce are mai drag. Dintr-o mare capacitate de empatie cu ceilalți, din dragoste pentru viață. Din dragoste pentru oameni.

„Fericirea este poezia femeilor” – a „decretat” Honore de Balzac. Dar oare ce le face fericite pe femei? Există o „reţetă a fericirii”?

LIA FAUR: Nu cred în rețete. Ceea ce mă face pe mine fericită, pe alta o nemulțumește. Cred că preferam ca citatul să fie semnat de Freud. Apoi, alăturarea poeziei cu fericirea mă blochează. Eu nu scriu la fericire, ci după. Într-un amestec chimic unde ingredientele sunt: fericire, poezie și femeie nu cred că rezultă un produs puternic. Recomand schimbarea rețetei.

„Uneori mi se pare că nu ești femeie, ci lumină care cade pe flori.” Sub ce alte forme magice – pe lângă cea descrisă de Virginia Woolf – se mai poate ascunde femeia?

LIA FAUR: Comparația cu lumina mă duce cu gândul la transparență, la găsirea altui limbaj decât cel cunoscut, când vorbim despre femei, la căutarea altor organe de simț decât cele știute. Cred că aceasta e o formă a profunzimii și de aici vine greutatea de a înțelege. Comunul o supune rutinei, exercițiilor fără construcție. Face ce i se cere, supusă sau revoltată, dar nu în armonie cu ceea ce este ea în esență. Ascunde neajunsurile prin banalități, merge la cumpăraturi, sau își protezează trupul cu substanțe artificiale pentru a deveni (și) mai atractivă. Răspunsul e în altă parte, însă s-a pierdut pe drum. Trupul poate fi iubit și când rămâne transparent, pregătit pentru marea călătorie după care se răspândește ca lumina ce cade pe flori.