„Filmele din festival sunt... neasteptate”

JA. Doamnă Mona Nicoară, sunteţi directorul artistic al primei ediţii a Festivalului de film documentar de la Arad. Ce şanse credeţi că are acest festival să devină un eveniment de tradiţie, care să vă aducă, an de an, la Arad?

Mona Nicoară. Festivalul este produs de Romanian Film Initiative/FilmETC, cu care eu am mai lucrat la un alt festival de film românesc organizat de ei în New York —Making Waves.
Şansele festivalului depind de noi. Depind, de fapt, de cât de bună este programarea, ca substanţă, şi ce face ea pentru public — şi nu doar cel arădean, dar şi cel naţional şi internaţional. Altminteri, date pentru succes sunt: în Arad există foarte multă deschidere pe plan local şi ne bucurăm de un sprijin extraordinar din partea Primăriei, care patronează festivalul prin Centrul Municipal de Cultură, dar şi din partea comunităţii creative din oraş. Aici e mult potenţial cultural, în general, şi, în particular, există şi o tradiţie solidă a cinemaului independent, aşa că un festival ca fARAD-ul vine deja pe un teren fertil. Ceea ce contează este ca noi să onorăm acest context cu un program anual care să pună umărul în mod strategic, consecvent, şi, evident, substanţial la ceea ce se întâmplă deja în oraş şi să aducă ceva nou şi necesar în peisajul festivalurilor din aceasta regiune a Europei.

JA. Ce ne puteţi spune despre producţiile care vor fi prezentate la festival? Vor reuşi să umple sala de cinematograf într-o perioadă în care arădenii se află în febra pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă?

M.N. Filmele acestea sunt un puzzle puţin mai complicat decât pregătirile pentru sărbătorile de iarnă. Şi de departe mai interesant. Sunt neaşteptate: nu e nimic festivist şi nimic simplu în ele. Am ales acele filme care ne fac să problematizăm într-un fel relaţia noastră cu ce înseamnă “revoluţie” sau “schimbare istorică”.
De exemplu: capetele de program sunt Timişoara: Decembrie 1989, un film de autor excepţional, prea puţin văzut, şi Videogramele unei revoluţii, un film de artă, aproape experimental. Ambele sunt făcute în anii imediat următori Revoluţiei, dar au o abordare radical diferită: unul este un testimonial plin de patos, în vreme ce celălalt este evaluare clinică a ceea ce putem vedea şi ceea ce credem că ştim — criticul Alex Leo Şerban spunea despre Videograme ca e “ca un duş rece”.
La fel sunt şi două filme despre mişcări de stradă recente: magistralul Maidan, care a avut premiera anul acesta la Cannes în timp ce în Ucraina istoria era încă în plină desfăşurare — şi tragi-comicul Bucureşti, unde eşti?
Ceea ce este interesant aici este că, dintre cele două, documentarul formal mai riguos şi aparent mai distant este şi cel mai emoţionant, mai infuzat de pasiune.
Apoi avem două filme personale: Tzvetanka, un film despre revoluţiile ultimilor trei sferturi de secol din Bulgaria, pus în scenă amuzant şi poetic de o bunică şi nepotul ei, şi noul fillm al lui Corneliu Porumboiu, Al Doilea Joc, care este, de fapt, un dialog tată-fiu despre trecerea timpului şi schimbarea timpurilor, pornind de la un meci Steaua-Dinamo din 1988.
Apoi, avem nişte întoarceri spectaculoase în arhivă, care e uneori mai proaspătă decât prezentul: Concerning Violence (Despre Violenţă), un film care sapă în arhivele televiziunii suedeze din anii 60 şi 70 şi ne aduce faţă în faţă cu propriul nostru trecut, e o punere în oglinda şocantă, care a dat naştere la discuţii aprinse la festivalul Sundance de anul acesta. Şi tot la anii 70 şi 80 ne întoarcem cu programul curat de Călin Man de la kinema ikon — cel mai vechi colectiv activ de film experimental din România. Toate cele 11 filme sunt o revelaţie, fiecare în felul lui: pe de o parte, ne readuc în atmofera familiară şi rigidă a acelor ani; pe de altă parte, avem de-a face cu ceva radical şi exploziv: căutarea unor noi modalităţi de expresie, spargerea şabloanelor formale şi intelectuale, joaca avangardistă şi, chiar şi în anii aceia, un miracol — filmul românesc independent. Discuţia cu autorii filmelor, care mulţi încă sunt în Arad, este de neratat.

JA. Ce şanse de dezvoltare sau chiar de viaţă credeţi că are un festival al filmului documentar în Arad?

M.N. E un potenţial de dezvoltare foarte mare pentru evenimentele bune de film în România, cum o dovedesc de fapt atâtea festivaluri, începând de la inegalabilul TIFF de la Cluj, al cărui director artistic, Mihai Chirilov, este şi în board-ul producătorului fARAD-ului, Romanian Film Initiative|FilmETC şi trecând prin evenimente de documentar specializate care au crescut impresionant în ultimii ani — Astra la Sibiu, One World la Bucureşti, etc. Există un public tot mai numeros care are nevoie de experienţe şi provocări emoţionale şi intelectuale reale, de noi perspective, de soiul de şocuri pe care le poţi simţi cu adevărat doar în întuneric, împreună cu alţi străini, când te simţi mic în faţa unui ecran mare. Comediile de Crăciun şi tabloidele de televiziune nu au nicio şansă într-o astfel de competiţie.
În plus, Aradul are o poziţie privilegiată de frontieră. Crescut cu grijă, un festival ca acesta poate aduce cu uşurinţă public din Ungaria, Serbia, Croaţia, Slovenia sau Austria. Mi se pare evident că asta este una dintre direcţiile în care trebuie să ne extindem.

„Am ales acele filme care ne fac să problematizăm într-un fel relaţia noastră cu ce înseamnă “revoluţie” sau “schimbare istorică”.