ARAD. Un mini-serial despre ce înseamnă viaţa de tirist, despre ce înseamnă să baţi toată Europa, despre plusurile şi minusurile meseriei, cu bune şi cu rele. Asta şi-a propus să scoată la iveală Nicolae Ion, un arădean care are 50 de ani şi este şofer de camion, care îşi denumeşte serialul „Gânduri în kilometri”. Acesta îşi postează textele pe grupul AradTraffic, dedicat şoferilor din Arad. Aradon a decis, cu acordul autorului, să publice textele scrise de Nicolae Ion în speranţa că, printre cititorii noştri, sunt şi oameni care vor să afle ce înseamnă viaţa trăită la volan, dincolo de clişeele prin care sunt caracterizaţi camionagiii. Aşadar, îi dăm cuvântul lui Nicolae Ion, care a ajuns cu povestea lui la episodul doi.

“Am terminat de mâncat și am vorbit cu latura dulce a vieții mele, încântat de imaginea sacră a mamei copilului nostru, adorat precum raza de soare ce brăzdează bucuria primăverii aducătoare de viață după vitregia aspră a iernii ce încremenește cu sărutul rece promisiunea unui nou an mai bun și mai roditor. Asta reprezintă fiul nostru în viața familiei și îmi este nespus de greu să trec peste momentele unice din viața lui de copil cu întrebările-i stupide și stângăciile adorabile ca o contradicție în termeni, el fiind stângaci, parcă are două mâini drepte. Sunt conștient că nu voi mai avea ocazia să mă întâlnesc cu aceste momente, exact cum îmi spunea tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte: <Să fii atent cum te prezinți în societate, pentru că nu vei avea niciodată a doua ocazie pentru a face prima impresie>. A fost un exemplu de urmat, pentru mine, exact cum vreau să fiu și eu pentru iubitul nostru bobocel. Este uman să vreau mai mult de la viață și nu mă mulțumesc cu ceea ce am, iar termenii de comparație sunt mereu față de cei superiori mie, nu cei mai asupriți de soartă. Aceasta este mereu următoarea destinație din agenda vieții mele, dar acum ies pe poarta societății cu Mogdi, încărcată la maxim cu bare de aluminiu, spre HAI Aluminiu Tatababya Ungaria. Este exact ora 2:00 la începutul zilei de luni, 30 august 2021, și Ioana din start îmi reconfigurează traseul. Greșeala mea, nu i-am dat punct intermediar la Vărșand, iar ea a văzut drumul mai scurt prin Nădlac. Ea n-are cum să știe că-i mare aglomerație de obicei pe acolo, așa că dispecerul meu cu experiență alege vama Vărșand. Bun, la viaductul peste calea ferată de pe 6 Vânători, Ioana o dă pe alăturea. Nu știe că s-o făcut această binecuvântată trecere peste calea ferată. No, ea nu știe da știu eu, exact cum a răspuns mămica când a fost întrebată: De ce continui să-l mai faci cu cremă și parfum pe Marin? (tatăl meu și soțul ei bolnav la pat cu multiple accidente vasculare la diferite vârste), întreba asistenta unei firme de îngrijire la domiciliu. El nu mai știe nimic, zicea fata, plătită pentru administrarea medicamentelor și îngrijirea personală a tatălui meu care n-ar fi acceptat să fie văzut gol de un membru din familie. Mămica i-a răspuns cu glasu-i dulce: El nu știe, dar știu eu. Așa și eu cu Ioana, ce nu știe ea, știu eu. Negura nopții care învelește luna cu pătura ei întunecată este spintecată de farurile lu’ Mogdi, hipnotice precum ochii șarpelui Kaa, din Cartea Junglei, și înghite cu tendințe spre obezitate spre stăpânirea foamei a celor 450 de cai ținuți în frâu cu măiestrie spre satisfacția călărețului din mine. O încântare. Fac curbă la 160° înainte de podul de la Chișineu-Criș. Ca niciodată la ora aia, vine un furgon transport persoane dinspre Aluminiu Criș și vrea să meargă către Arad. În spatele meu, un tinerel rebel cu o mașină țâfnoasă, nu-i dau numele mărcii că-i tare rău văzută în România. Ei bine, copilu’ ăsta născut cu buzunarele pline nu a realizat că eu, lung fiind, trebuie să iau virajul larg astfel încât să evit furgonul ce venea de pe strada pe care urma să intru. Nu ia în considerare nici semnalizarea mea, care lumina pur și simplu intersecția, el vede doar spațiul liber și vrea să treacă. Problema a început pentru el în momentul în care a realizat că mi-s lung și celălalt capăt al TIR-ului a închis culoarul prin care ar fi putut trece acum doar precum Superman, cu un braț înainte sau într-o dungă. M-am oprit, că dacă continuam îl transformam într-un mono volum care ar fi tăiat aerul de la nivelul solului. Și-o cerut scuze și l-am ajutat să iasă din blocaj fără nicio problemă. Am dat un pic în spate și eu și furgonul și l-am lăsat să treacă. No, și eu am fost tânăr, dar nu m-am născut într-o familie cu stare, ci în una cu har, dragoste și bucuria celor trei surori, cu dragostea oferită de mămica și tăticu. Din puținul ce-l aveau, dar în totalitate, ne-au oferit tot ce aveau mai bun, scump și sfânt pe lume. Scriu suspinând cu ochii inundați de fericire. Hai, înainte cu spor că Mogdi, ca o unguroaică sănătoasă, când apăs pe accelerație, răspunde imediat înfingându-se în asfalt, nu ca cealaltă care printre reprize de tuse și junghiuri ar fi spus: No, stai că vin și eu imediat. Ajung la Pilu și toată bucuria îmi cade în scârbă. Tiruri în coloană cu avariile puse. Opresc în coloană și-l sun pe colegu’ de la non-stop. Vai sufletu’ meu, or găsit refugiați ascunși într-o remorcă și urmează o lungă trecere în reprize de 16 metri la intervale de circa 5-10 minute. Ajung la cântarul unguresc și mă întreabă vameșul unguresc dacă am sigiliu. Dacă aveam m-ar fi pus să intru în parcarea dintre frontiere să verifice remorca cu sonda de temperatură. I-am spus că n-am și m-o invitat să-i deschid în spate să verifice cu lanterna. Am deschis ambele uși și n-o fost suficient. Voia să urce în remorcă. Mă, să dea dracu în zapii ei de scară ciufută dac-o vrut să iasă. Pur și simplu n-am putut. Ăsta cu sâla pe capu’ meu, că vrea sus. La cât eram de țâfnos din cauza așteptării, aș fi smuls roata de rezervă și i-aș fi împlântat-o sub barbă, suficient cât să-l trimit sus-sus până la cer. I-am zis că nu pot, iar el o răstălmăcit ceva pe limba lor și m-o invitat pe cântar. Am 24 270 kg încărcătură, 15 290 kg ansamblu cap tractor cu motorină în rezervorul principal + remorcă goală și un total de 39 560 kg, zice cântarul lu’ Mogdi. Ar trebui să trec. Așa este, trec fericit de cântar și dau să trec spre frontiera maghiară când un vameș din parcare mă invită făcând semn cu bastonul spre stânga lui. Parchez pe un culoar din dreapta mea fără să trec de el și cobor cu CMR-ul crezând că vrea să-l vadă. Nu, nu voia să-l vadă, voia să decopertez ambele laturi ale remorcii, să poată vedea el în remorcă. Nu mai eram pe teritoriul românesc, așa că am lăsat impresiile și frustrările deoparte și am început să scot cablu’ vamal și să decopertez ambele laturi. Asta-i spusese românul cu veleități maghiare să facă cu mine. Poate nu mă credeți, nici măcar nu a venit să se uite în remorcă, a așteptat să termin și mi-a făcut semn să închid și să plec. Nici n-am terminat bine de închis remorca, n-am mai băgat cablul vamal, l-am înfășurat pe cârligele din fața remorcii și sună colegu’ de la non-stop: Ioai, colegu. Ai trecut de unguri? Am crezut că-mi spune că-s în întârziere, dar mi-o zis că el mă vede în parcare la firmă. Știa că-s pe drum, numa’ ce-l întrebasem care-i baiu’ de-i coadă asta-n vamă. Problema era că fiind nou capul tractor, n-or reușit, încă, să pună la punct sistemul de plată Eurowag și nu am HuGo, similar RoVigneta. Doamne ajută, bine că mi-o zis. Aș fi avut de plătit o grămadă de amenzi astfel încât aș fi făcut cursa pe gratis. Normal, eu trebuie să anunț prin SMS că urmează să intru în Ungaria și să verific dacă merge Hugo. Bun, iau cardul și talonul mă afișez la ghișeul dintre trecerea frontierei și-i prezint așa cum știu, traseul ce urmează să-l tranzitez. Gyula-Tornisem-Miklos. Fata mă-ntreabă zâmbind: Euro 5? Și-i răspund într-o maghiară stricată – Nem, Euro hot. Brusc ne-am împrietenit, am plătit și am schimbat saluturi, eu Yoreghelt, ea Bună ziua. Ai citit astea în câteva minute, dar mie mi-a luat aproape cinci ore să intru în Ungaria. Am doar o oră și cincizeci şi opt de minute de conducere și trei ore de ciocănele. După Berbec, aș mai putea conduce liniștit încă două ore, dar dimineața devreme cum prezintă ceasul, pentru mine înseamnă seara-târziu. Intru în sensul giratoriu și vreau s-o iau către M44, dar Ioana vrea să mă scoată pe național. Tot reconfigurează traseul până ce, obosit și înfometat, intru în prima parcare și mă pun la orizontală 45 de minute. Mă trezește alarma ce am fixat-o înainte să mă pun la odihnă cu o imperioasă necesitate de a micționa. Dacă tot m-am oprit, am zis să profit și să fac onorul cum se cuvine grupului sanitar. Și am luat prosoape de bucătărie și șervețele umede, conștient fiind de posibilitatea măreață înspre lipsa acestora. Eram deja pregătit să accept minima igienizare dar spre surprinderea mea, igienizarea lipsea cu desăvârșire. Dezgustător și scârbos, tapetat cu picturi rupestre maronii. Am fost scurt și cuprinzător, apoi la cabină m-am spălat cât să scap de greața care mi-a pătruns până în suflet. Acum că-ți scriu, am din nou acel sentiment de repulsie și încetez să mai scriu, până mâine, când voi reveni cu două laturi diametral opuse precum evenimentele din trafic care ne testează limitele suportabilității și imaginile superbe din țările tranzitate. Va urma.”

Citește și:

„Gânduri în kilometri”. Viaţa de tirist, povestită de un arădean