Tema acestui an este „Despre rău”, iar conferința lui Teodor Baconschi, pe care o va susține în forma unui dialog cu Adrian Papahagi, se intitulează „Răul între seducție și banalitate”. Conferinţa va avea loc în sala cinematografului Arta vineri, 28 aprilie, de la ora 19.30.  În avanpremiera întâlnirilor publice, invitații festivalului (Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Doina Jela, Marius Lazurca, Cristi Puiu, Augustin Ioan, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir) răspund unui scurt chestionar pentru Jurnalul Arădean.

Ar mai trebui poate menţionat faptul că „Festivalul de științe umaniste” este un proiect GMMC finanțat integral de Centrul Municipal de Cultură Arad.

Comentați următorul citat din Baudelaire: ”Frați ai mei, când vă mai apucați să lăudați progresul Luminilor, nu uitați că cea mai mai frumoasă păcăleală a Diavolului este aceea de a ne convinge că nu există.”

Până la deicid și regicid, utopia Luminilor l-a eclipsat aproape complet pe ”cel rău”: a mai avut câteva apariții literare, dar a convins elitele modernității (demolate acum prin deconstrucțiile postmoderne) că el, ca atare, nu există. S-a ascuns în pliurile unor teorii psiho-psihiatrice despre spaime, angoase și proiecții, însă și-a atins scopul: odată evacuat, și-a putut slăbi adversarul divin. Sigur, n-a dispărut chiar cu totul: a năvălit în imaginarul cinematografic horror, ca un bau-bau eficient al adolescenților (întârziați), s-a democratizat, a devenit colocvial și simpatic, părăsind însă câmpul bătăliilor metafizice premoderne. E un fapt (nu doar cultural), un stadiu în istoria omului – nu ultimul, am fi prezumțioși dacă am pretinde asta. Poate penultimul, căci – biblic vorbind – domnia lui Antihrist e sabotată de misteriosul katechon paulin (II Tesaloniceni 2, 6-7), care mizează pe o cronologie elastică. N-aș aluneca într-o schema dualistă dacă aș spune totuși că fervoarea mistică și înțelepciunea Patericului s-au născut dintr-o prezență activă a diavolului (recuperată cam didactic de Flaubert). Un diavol leneș devine pandantul fatal al unui deus otiosus…

Care credeți că este cel mai mare rău de care suferă România ultimilor ani?

În ochii mei (după ce am pus și alte feluri de diagnostic), răul major al României e moral: invidia. Suntem invidioși, pentru că suntem dezbinați și mediocri. Nu ne place decât retoric, abstract, valoarea compatrioților. Comunism, tranziție, lungi dictaturi: amalgamul ideal pentru prăbușirea admirației și colapsul unei axiologii verticale. Am învățat să ne târâm printre circumstanțe provinciale, meschine, să urmărim agende de mică tactică a supraviețuirii, într-o lume românească lipsită de elan vital, de revolte dure și de exigențe cu adevărat occidentale. Egalitarismul cu care ne-a deprins vechile/noile regimuri politice ne-a luat relieful: avem, în schimb, bucuria aplatizării!

O recomandare personală: care e opera de artă care, descriind Răul, v-a impresionat cel mai mult?

Cred că, în pictură, Hieronymus Bosch rămâne inegalabilul narator al plasticității grotești pe care o manifestă răul: fără origine clară, într-o apoteoză a diformității. În arta fotografică, orice reportaj de război face față acestui top. În literatură caut supremele închipuri ale răului în naturalismul lui Maupassant și la Dostoievski.

„Suntem invidioși, pentru că suntem dezbinați și mediocri”