Tema acestui an este „Despre rău”, iar conferința lui Angelo Mitchievici se intitulează „Diavolul ca tânăr ideolog: trădarea cărturarilor”, și va avea loc în sala cinematografului Arta joi 27 aprilie, de la ora 19.30.  În avanpremiera întâlnirilor publice, invitații festivalului (Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Doina Jela, Marius Lazurca, Cristi Puiu, Augustin Ioan, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir) au decis să răspundă la câteva întrebări ale Jurnalului arădean.

Festivalul de științe umaniste este un proiect GMMC finanțat integral de Centrul Municipal de Cultură Arad.

1. JURNAL ARĂDEAN. Comentați proverbul „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”.

ANGELO MITCHIEVICI. Proverbul e formidabil pentru că înscrie în paradox relația pe care o avem cu răul, relația pe care o rescrie ca reflex mentalitar. Acomodarea în circumstanțele unei istorii ostile o reprezintă alegerea răului mai mic care te lasă să supraviețuiești, cu care înveți să conviețuiești, evitând confruntarea cu răul cel mare. Pentru a-l înțelege trebuie să accepți ideea unei lumi care a acceptat răul ca pe o dimensiune cotidiană și ai cărei locuitori nu concep binele în continuitate, dar pot concepe oricând un mai rău. În această lume, răul mai mic e preferabil, el nu îngrădește viața, îi conferă chiar o anumită mobilitate care stimulează apariția unui spirit tranzacțional, o intrepriditate în registru minor, inteligența circumstanțială a lui „a te descurca”, pentru că „dracul nu e așa de negru”. Șmecheria este forma de inteligență adaptativă, forma de asimilare a răului mai mic în vederea evitării, contracarării răului mai mare. Cred că proverbul postulează această neîncredere adânc săpată în inconștientul colectiv în posibilitatea unei lumi în care răul să fie izolat, diminuat considerabil, în care binele să prevaleze. O lume „fără rău” este fie cea în care răul absolut, major s-a instalat, fie cea în care un rău nou a apărut, un rău care solicită un efort de readaptare. Răul minor este cel cunoscut, el constituie garanția echilibrului, a supraviețuirii.

2. Care credeți că este cel mai mare rău de care suferă România ultimilor ani?

ANGELO MITCHIEVICI. Fatalismul mi se pare o trăsătură românească perenă asociată unei acute lipse de solidaritate. Suntem un popor sceptic, resemnat, știind că indiferent ce vom face vom pierde. Avem această certitudine că nu se poate face nimic, chiar atunci când soluția este în fața noastră.

3. O recomandare personală: care e opera de artă care, descriind Răul, v-a impresionat cel mai mult?

ANGELO MITCHIEVICI. „Demonii” lui Dostoievski, „Despre eroi și morminte” al lui Ernesto Sabato și 1984 al lui George Orwell formează pentru mine o constelație romanescă în ceea ce privește tema răului. Există un paradox al răului, coexistența excesului, al hybrisului pe care-l creează și un anumit tip de ordine, atunci când răul devine sistematic sau mai precis sistem. Distopia orwelliană ne așază în fața răului devenit sistem, organizat, tinzând către saturație, eliminând și ultima linie de rezistență, și anume cea lăuntrică. Când și ultimul teritoriu al interiorității este cucerit, abia atunci răul devine absolut. Regimurile totalitare comuniste au tins către acest „ideal”, Orwell a oferit paradigma. La Dostoievski, răul se hrănește din pseudofilozofia nihilismului, el se află în faza premergătoare elaborării sale ca ideologie totalitară, în faza sa gnostică, la confluența cu teologia. Stavroghin și Verhovenski reprezintă fețele de medalie ale răului, una e înconjurată de aura excepționalismului romantic al unei erou damnat, maudit, cealaltă este una cameleonică, a unui jolly joker, un clown nebun, în aparență amuzant, în esență terifiant. Cele două fețe sunt simbiotic legate, infatigabilul Verhovenski organizează răul, îl experimentează imprimându-i o direcție revoluționară, Stavroghin îl incorporează mult mai subtil, îl metabolizează conferindu-i frumusețea sumbră, întunecată a unei perpetue neliniști, a unei bântuiri fără leac, a unei contorsiuni morale teribile. Sabato ne face cunoștiință cu un altfel de rău, nu cel al dictaturii coloneilor, al huntei militare, ci unul pe care-l înscrie în parabola dementă a lui Vidal Olmos și a sectei orbilor. Orbii devin o expresie a răului absolut, răul fără fracție, forjat în abisul subconștientului, un rău materializat de o posibilă apocalipsă atomică și în același timp articulat într-o rețea subterană, insidioasă, activă în straturi periferice ale societății, acumulând experiența fiecărei generații, avându-și arhonții ei atroce. Sabato relevă ceea ce Dostoievski intuise și anume dimensiunea fascinantă a răului, atracția irepresibilă pe care o exercită și fondul obscur din care se alimentează, subconștientul. E ceea ce lipsește scenelor teatrale pe care le imaginează marchizul de Sade în romanele sale alimentate de raționalismul luminilor chiar acolo unde pretinde că-l abolește. Gramatica carteziană furniza scenelor sadiene ceva dintr-o demonstrație matematică. Sabato încearcă să atingă acest fond obscur, sondează abisalitatea răului pentru care nebunia lui Olmos reprezintă o cale de acces la fantasmele cumplite ale lumilor sublunare. În fapt, răul nu are o esență, nu are substanță, nu are o geometrie, el este abis, densitatea sa este întunericul, expresia sa o constituie orbirea.

Suntem un popor sceptic, resemnat, știind că indiferent ce vom face vom pierde”