Subiect intens mediatizat, pentru care apelăm la Călin Bibarț nu în calitate de primar al Aradului, ci în calitate de silvicultor, pregătirea sa profesională făcându-l o persoană avizată în domeniu.

JURNAL ARĂDEAN: Domnule Bibarț, lumea este revoltată, încă un om a fost ucis de un urs, iar guvernul dezbate problema.

CĂLIN BIBARȚ: În primul rând, trebuie să pornim de la lucrul cel mai important, și anume că omul și gospodăria sa au prioritate. În fond, problema este destul de simplă și nu trebuie complicată inutil. Sunt câteva lucruri absolut obligatorii care trebuie făcute. Adică, deciziile nu trebuie să fie luate într-o stare de emoție. Apoi, ele nu trebuie să fie influențate de numărul de mesaje sau de like-uri de pe Facebook. Și mai cred ca nu suntem în situația să reinventăm roata, ci mult mai simplu, să vedem cum s-a gestionat problema cu câțiva ani în urmă.

J.A.: Și totuși, încă o victimă. Ce facem?

C.B.: O primă abordare corectă este pornind de la o realitate a naturii, care spune că lumea animală face parte din categoria resurselor regenerabile. Aceasta înseamnă că omul are posibilitatea să o folosească pentru nevoi proprii, fără a periclita existența speciilor pentru generațiile viitoare. În acest context trebuie să se pornească de la ideea că gestionând lumea animală nu devenim dușmanul ei. Așa cum proprietarii de oi și de vite sacrifică în fiecare an o parte din efectiv fără a afecta existența speciei (și nimeni nu-i acuză că sunt criminali), la fel și în gestionarea fondurilor cinegetice o parte din efectiv se extrage prin împușcare, iar cealaltă rămâne și se perpetuează, efectivul optim rămânând astfel constant și pentru generațiile următoare. Mai mult, nu trebuie uitat că vrem nu vrem, fiecare exemplar moare biologic la un moment dat și e o prostie să nu-l valorifici înainte de acest moment. Tocmai în acest scop, întotdeauna cotele anuale care se aprobă de către minister, pentru fiecare specie sunt stabilite pe criterii științifice, fiind limitate ca număr, sex, exemplare de selecție sau de trofeu, tocmai pentru a nu afecta efectivul optim și n-aș vrea să intru prea mult în detalii tehnice.

J.A.: Și care este opinia dumneavoastră în privința gestionării raționale, cum spuneți, a situației cu urși care continuă să facă victime? Aflăm despre urși care ajung în localități și care sunt un pericol pentru populație.

C.B. Să pornim de la câteva informații concrete și corecte. Din păcate marea majoritate a statelor europene nu mai are niciun urs în libertate, sau are o populație mult redusă
numeric tocmai datorită faptului că, din cauza interacțiunii urșilor cu omul și cu gospodăriile umane, au luat măsuri radicale greșite. Pentru ca, după ce au realizat greșeala, să treacă specia urși în categoria speciilor protejate. Dar, de-a lungul timpului, întreaga legislație europeană a lăsat la îndemâna fiecărui stat mecanisme legale astfel încât acolo unde sunt populații numeric prea mari să se poată ține sub control efectivul acestora. Acesta este motivul pentru care, până în anul 2016 România a aplicat aceste mecanisme legale privind carnivorele mari (urși, lupi) și oamenii nu au avut de suferit. Din păcate, în 2016 o doamnă ministru care a ajuns la Ministerul mediului, a oprit intervenția asupra populației de carnivore mari, invocând diferite pretexte. Rezultatul a fost, pe de o parte, că toate statele care mai aveau populații de urși, de exemplu Croația, Slovacia, Slovenia, Bulgaria, Țările Scandinave au crescut tarifele la vânătoarea de urși, în vreme ce România a încetat nu doar să încaseze bani din această activitate, ci, mai mult, a ajuns să plătească milioane de euro pagube, fără să poată acoperi în integralitate aceste pagube, nemaivorbind de trista statistică în care cel puțin o persoană anual a fost omorâtă iar alte câteva au fost accidentate grav de către urși. Prin urmare, cel mai simplu ar fi să nu reinventăm roata, ci să revenim la legislația pe care am avut-o până în 2016, să o aplicăm cu strictețe, ținând din acest punct de vedere populația de urși sub control și menținând-o la un efectiv optim. Spre exemplu, Croația, care are un efectiv de circa 1000 de urși, vânează anual cam 90-100 de exemplare. Pe același principiu, nu ar fi nicio problemă ca România să vâneze, la fel ca până în 2016, circa 400 de exemplare anual. Ba mai mult, este o greșeală a celor care spun să nu facem vânătoare comercială deoarece , dacă oricum trebuie să extragem un număr de exemplare de ce să nu-l extragem contra cost și să și aducem prin această acțiune venituri în țară, resurse la bugetul țării. Fiindcă, trebuie știut, ca în afară de plata pentru exemplarele obținute prin actul de vânătoare pe care îl face un vânător, acesta face si alte cheltuieli (se cazează aici, mănâncă aici ș.a.) și prin urmare nu avem decât de câștigat.

Suplimentar, trebuie să înțelegem că din banii încasați în urma acestor acțiuni de vânătoare, o parte se întorc prin cumpărarea de hrană complementară care se pune în arealul ursului și astfel acesta nu mai simte nevoia să-și părăsească teritoriul în căutare de hrană. În plus, ursul este un animal teritorial, exemplarele mari și puternice ocupă un teritoriu, le împing pe cele mai slabe spre marginea teritoriului, lucru ce face ca acestea să ajungă până în localități în căutare de teritoriu și hrană. Vânarea inclusiv a unor exemplare capitale, care între timp au trecut de vârsta maturității și au procreat și au lăsat moștenire genele nu face decât ca locul lor în piramida naturală să fie luat de un alt exemplar tot puternic care vine din urmă, și astfel populația să rămână stabilă acolo. Prin urmare este o greșeală ceea ce se tot vehiculează că din vânătoare nu trebuie să se încaseze bani. Ba nu, dimpotrivă, trebuie să se încaseze bani din vânătoare, pentru că din aceștia o parte intră în zonele cele mai defavorizate. din ei se plătesc salariile paznicilor fondurile cinegetice, și nu în ultimul rând se cumpără și hrană complementara. Practic, din 2016, niciun gestionar de fond cinegetic nu aduce bani de acasă ca să pună hrană în teren pentru urși. În felul acesta, din păcate, noi, din 2016 încoace, am reușit „marea performanță” ca dintr-un stat care avea o populație viguroasă de urși și care, prin mecanisme legale și corecte de vânătoare aducea și un beneficiu financiar țării,fără a mai avea probleme din interacțiunea ursului dar și a lupului cu omul și gospodăriile umane, am ajuns după câțiva ani să nu mai avem beneficii financiare, să avem pagube, ba mai mult să plătim și despăgubiri, să avem victime și oameni răniți și o populație de urși care, fiind prea numeroasă, încet-încet se degradează și din punct de vedere genetic.