A visat la un trai mai bun şi a plecat din Maramureş, cu speranţa că va ajunge în Italia, unde va găsi un loc de muncă. Nu a mai ajuns decât în lumea celor morţi. Vorbim despre o faptă care a avut loc în ianuarie 1996, o crimă care s-a produs la lacul Pădurice, acolo unde bărbatul care a plecat din Maramureş a fost omorât în bătaie de câţiva indivizi pe care i-a întâlnit în drumul său. Am revenit asupra acestei crime după ce făptaşul a cerut recent rejudecarea procesului. În 2001, Tribunalul Arad a pronunţat sentinţa în această cauză: 15 ani de închisoare cu executare pentru făptaş şi 12 ani de închisoare cu executare pentru coautor. Pedeapsa a fost menţinută şi de instanţele ierarhic superioare. Pentru că făptaşul a fost condamnat în lipsă, fiind prins după pronunţarea sentinţei (n.r. a fost extrădat de autorităţile belgiene în anul 2009), recent a cerut rejudecarea cauzei, motivând, pe lângă condamnarea sa în lipsă şi neştiind că este acuzat de omor, şi faptul că unul dintre cei mai importanţi martori nu a fost audiat. Făptaşul a susţinut că nu se face vinovat de această crimă.

Victima a plecat – în 25 ianuarie 1996 – spre frontiera cu Ungaria, însă pentru că nu avea viză pentru Italia a fost reţinut de autorităţile maghiare la punctul de frontiera dintre Ungaria şi Slovenia şi a fost dus într-un lagăr din localitatea maghiară Naghkanizsa. În lagăr a întâlnit, pe lângă alţi cetăţeni străini, şi pe inculpaţii N.G.T. şi T.R., cu care s-a împrietenit. Nu ştia că această prietenie avea să-i fie fatală…

În dimineaţa de 29 ianuarie 1996, victima, martorii, inculpaţii, dar şi alţi cetăţeni români au fost transportaţi cu un autocar – de către autorităţile maghiare – la punctul de frontieră Nădlac unde au fost predaţi autorităţilor române. De aici, victima, martorii şi inculpaţii, pe cont propriu şi cu mijloace de transport de ocazie, au venit în Arad. Victima a intenţionat iniţial să se întoarcă acasă. Cei doi inculpaţi intenţionau să părăsească totuşi ţara, dar prin alte puncte de frontieră. În Arad, în zona gării, toţi au consumat băuturi alcoolice şi au mâncat, iar victima s-a hotărât ca împreună cu inculpaţii să plece în străinătate. Toţi, fiind în stare de ebrietate şi având asupra lor o sticlă de votcă, au plecat în oraş, intenţionând să găsească un loc de cazare până a doua zi.

Crima

Necunoscând bine oraşul, au ajuns în zona lacului Pădurice. Au intrat în parc unde au continuat să consume alcool. Pe fondul consumului de alcool şi al stării de ebrietate, între victimă şi inculpaţi s-a ivit o ceartă care a culminat cu bătaia, inculpaţii şi victima lovindu-se reciproc. Inculpaţii i-au aplicat victimei mai multe lovituri în zona capului, peste faţă şi în abdomen, aceasta căzând la pământ în stare de inconştienţă, fiind abandonată în zăpadă. La scurt timp, bărbatul a decedat. Pentru a nu fi descoperiţi, inculpaţii au părăsit de îndată Aradul, cu un taxi până la Deva, apoi cu trenul la Bucureşti, respectiv Tulcea.

„Din conţinutul actelor medicale efectuate cu ocazia autopsierii cadavrului a rezultat că moartea a fost violentă şi s-a datorat asfixierii mecanice prin sânge aspirat cu cauza concuratoare a unui traumatism cranio-cerebral şi facial, cu evoluţie în condiţiile unei intoxicaţii acute etilice şi hipotermie. Leziunile traumatice au putut fi produse prin loviri multiple şi repetate cu şi de corpuri dure, între leziuni şi mecanismul tanato-generator existând legătură de cauzalitate. Fenomenul de hipotermie s-a instalat ca urmare a abandonării victimei pe stratul de zăpadă”, se arată în motivarea instanţei arădene. Cu alte cuvinte, victima a murit înecată cu propriul sânge.

Rejudecarea

În rejudecare, Tribunalul Arad a hotărât: „Raportat la declaraţia inculpatului şi probatoriul administrat în primul ciclu de judecată, probatoriu care de altfel nici nu a fost contestat de către inculpatul N.G.T., coroborat cu declaraţia data de acesta în faţa instanţei, Tribunalul a constatat că faptele inculpaţilor de a lovi în mod repetat şi cu intensitate victima, cu şi de corpuri dure, urmată de abandonarea acesteia în zăpadă cu consecinţa morţii victimei (…) constituie infracţiune de omor, săvârşită cu intenţie indirectă. S-a reţinut că inculpatul N.G.T. a afirmat că agresiunile asupra victimei au fost efectuate doar de T.R., însă nu a putut indica niciun mijloc de probă prin care să-şi susţină afirmaţiile.
El a încercat să-şi demonstreze nevinovăţia solicitând reaudierea coautorului T.R., însă nu a putut furniza elemente suficiente din care să rezulte unde s-ar afla acesta acum, astfel că citarea lui era imposibilă. Totuşi, declaraţia lui T.R. aflată la dosar confirmă starea de fapt reţinută cu ocazia condamnării şi în lipsa altor elemente, din care să rezulte îndoieli cu privire la veridicitatea acesteia, instanţa a apreciat inutilă readministrarea acestei probe”.

Admis la Înalta Curte

Instanţa a respins cererea formulată de N.G.T ca fiind neîntemeiată deoarece prima sentinţă, cea a Tribunalului Arad, „este legală şi temeinică, starea de fapt reţinută este conformă cu realitatea, iar încadrările juridice şi pedepsele aplicate sunt corecte. Din aceste considerente, instanţa, în urma rejudecării cauzei, a apreciat cererea formulată ca nefiind întemeiată şi a respins cererea de rejudecare împotriva sentinţei penale nr. nr. 146/19.07.2001 a Tribunalului Arad şi a menţinut dispoziţiile acesteia”. Şi Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul declarat de N.G.T., însă ajuns la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inculpatului i s-a admis recursul. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că „prin decizia penala nr. 78 din 17 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală, s-a admis recursul declarat de condamnatul N.G.T. împotriva deciziei penale nr. 146/A din 26 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Penală, s-a casat decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 246 din 12 mai 2011 a Tribunalului Arad şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad”.

Motivarea

Pentru a pronunţa această decizie de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a reţinut că instanţa de apel şi prima instanţă de fond trebuiau să dea posibilitatea condamnatului să realizeze apărarea în funcţie de probele care l-au incriminat, în condiţii de contradictorialitate. Totuşi… „ÎCCJ a constat că Tribunalul Arad a apreciat că cererea privind audierea în calitate de martor a numitului T.R. (coautor) este utilă, concludentă şi pertinentă, cu motivarea că acesta a fost singura persoană care, în mod direct, a indicat participarea condamnatului la comiterea infracţiunii. Ulterior, la un alt termen de judecată, instanţa de fond a revenit, respingând cererea privind audierea acestei persoane, arătând că a fost prezentă la judecarea cauzei şi a făcut declaraţii referitoare la fapte, iar condamnatul N.G.T. nu i-a putut indica adresa. Din actele dosarului, ÎCCJ reţine că la un alt termen de judecată, prin apărător ales, condamnatul a comunicat instanţei adresa penitenciarului din Spania, unde a susţinut că se găseşte persoana solicitată a fi audiată ca martor. Mai mult, se constată că instanţa de fond a făcut verificări în ceea ce priveşte domiciliul acestei persoane în România şi din înscrisul depus la dosar a rezultat un alt domiciliu al numitului T.R., decât cel ce se afla la dosar. La acest din urmă domiciliu, martorul nu a fost citat pentru a se cunoaşte cu exactitate dacă se află în ţară sau nu şi pentru a se lua măsurile necesare pentru audierea lui”.

Nici aşa, nici aşa

„Înalta Curte precizează că instanţa poate dispune ca o probă să nu mai fie administrată, numai dacă apare inutilă ca urmare a cercetării judecătoreşti efectuate, situaţie care nu se regăseşte în speţă, atâta timp cât, după ce s-a încuviinţat audierea martorului T.R. nu a fost administrată nicio altă probă. Nici instanţa de apel nu a făcut demersuri în vederea audierii acestui martor şi nici nu s-a pronunţat asupra utilităţii, concludenţei şi pertinenţei audierii celorlalţi martori propuşi prin actul de sesizare al instanţei”, se arată în motivarea instanţei superioare.