La 6 se reduce numărul celor care au deținut funcția supremă în stat, cel mai longeviv fiind Ceaușescu, 15 ani, iar cea mai scurtă perioadă, exceptându-l pe actualul președinte, care doar ce și-a început mandatul, a avut-o Constantinescu, 4 ani. Binențeles că nu vorbim aici de președinții interimari.

Alegerile pentru desemnarea președintelui sunt probabil cel mai intens emoțional moment electoral din România. Declanșează pasiuni, dispute, învrăjbește prieteni și naște sentimente de care nu-i credeai în stare pe unii dintre cunoscuții tăi. E momentul în care oameni care se cunosc de o viață se ceartă și ajung chiar să dezvolte dușmănii pentru oameni pe care nu i-au văzut decât la televizor sau, mai nou, în social media.

Aradon vă invită să votați în cadrul următorului sondaj președintele care considerați că a fost cel mai bun, care credeți că și-a îndeplinit cel mai bine rolul.

1. Nicolae Ceaușescu, martie 1974 – decembrie 1989. Primul președinte, dar singurul care nu a fost ales democratic. Momentul în care inventează această funcție coincide cu debutul dictaturii sale. Avea în acel moment o imagine externă favorabilă, iar în țară lucrurile decurgeau spre bine. Odată cu trecerea timpului, politica sa se dovedește falimentară, sărăcește populația până la înfometare și pare să nu înțeleagă ce i se întâmplă atunci când poporul se revoltă, iar el este condamnat la moarte.

2. Ion Iliescu, mai 1990 – noiembrie 1996 și decembrie 2000 – decembrie 2004. Considerat emanat al Revoluției, de fapt venea din eșalonul doi al partidului comunist, ceea ce l-a făcut să păstreze la putere vechi oameni și structuri, o frână în procesul de reformare a țării. Totodată a oferit un minim de stabilitate în haosul politic din prima parte a anilor 90. Este considerat vinovat de dezastrul provocat de mineriade, dar are meritul predării pașnice a mandatului și al integrării în NATO.

3. Emil Constantinescu, noiembrie 1996 – decembrie 2000. A avut mandatul asociat cu cele mai mari așteptări, dar și cu cele mai mari dezamăgiri. Considerat onest și pro-european în aceeași măsură în care este văzut lipsit de forță politică și coerență decizională, a sprijinit în perioada exercitării funcției restructurări și privatizări mai ferme. Deschis către dialog civic și nonconflictual, a pierdut sprijinul cetățenilor în momentul în care s-a declarat învins de sistem.

4. Traian Băsescu, decembrie 2004 – decembrie 2014. Un președinte pe care poți să-l iubești, sau să-l urăști, cale de mijloc nu există. A întărit statul de drept și relația cu Statele Unite, dar prin acțiunile sale a polarizat societatea și a luat măsuri aspre. În timpul primului său mandat, România aderă la Uniunea Europeană și condamnă oficial comunismul, în schimb este acuzat că se folosește prea mult de serviciile de informații. Depășește cu succes două suspendări, invalidate prin referendum.

5. Klaus Iohannis, decembrie 2014 – februarie 2025. Un președinte mai mult absent, cu reacții rare și întârziate în politica internă, dar cu o imagine externă predictibilă, fără derapaje majore. A eșuat în implementarea proiectului său “România educată” și în gestionarea pandemiei de Covid, dar s-a poziționat ferm împotriva modificărilor controversate ale legii justiției. Un garant al stabilității, este acuzat că a redus transparența Administrației Prezidențiale și a exagerat cu cheltuielile de deplasare.

6. Nicușor Dan, mai 2025 – prezent. Greu de analizat, datorită timpului scurt de la preluarea mandatului, a promis reforme profunde, dar care încă sunt greu de identificat. Este un lider pro-occidental, cu o imagine externă foarte bună, dar întâmpină greutăți în a transforma promisiunile în rezultate concrete. A depus o muncă susținută la preluarea mandatului, în schimb unele compromisuri făcute pot fi interpretate ca o pierdere a independenței clamate.