Texte despre Teatrul Vechi. Și pretexte

ARAD. Rareori se întâmplă să participi la un eveniment în care să te cunoști cu nouăzeci la sută dintre cei prezenți; să ai impresia că te afli la o întrunire de breslași, printre care subiectele se scurg familiar, fără opinteli, fără nimic greoi, încărcat, care să le tulbure fluența. Frumusețea, practic, vine din simplitatea cu care intelectualul fin, adevărat, este capabil să-și rotunjească ideile, rostogolindu-le spre marele public cu o dexteritate de prestidigitator.

Așa a fost astăzi, la lansarea volumului „Amintiri din Teatrul Vechi”, semnat de ziaristul Ovidiu Balint. „Ziaristul și scriitorul” Ovidiu Balint, fiindcă astfel a fost prezentat autorul publicului, la Biblioteca Județeană „Alexandru D. Xenopol”, din municipiu, de doctorul în istorie Doru Sinaci, un alt ziarist de formare, deși, vremelnic, subprefect al Județului Arad.

Convertit în moderator al evenimentului, grație și afinității sale pentru instituția Bibliotecii Județene, la timona căreia s-a aflat câțiva ani buni, Doru Sinaci a ținut să remarce în mod deosebit apariția pe piața de carte a bătrânului Arad a unui volum care să cuprindă cele mai intime povești din viața unei clădiri-reper: Teatrul Vechi din Arad. Construit în stil baroc și ridicat în anii 1816-1817, la inițiativa comerciantului Iacob Hirschl, vienez la origine, „un evreu care, așa cum sublinia scriitorul Gheorghe Schwartz, a găsit calea cea mai ușoară, prin construirea acestui edificiu, de a locui în buricul târgului, știut fiind că lui și semenilor lui le era greu, la vremea respectivă, să domicilieze în orașe, acestora fiindu-le rezervate exclusiv periferiile…”, Teatrul Vechi din Arad a avut o istorie zbuciumată, ajungând, astăzi, după diverse „lovituri” administrative, plus câteva schimbări de proprietari, o tristă ruină.

„Teatrul Vechi a făcut parte din mine, am fost acolo, am încercat să-i dau viață și, o vreme, chiar am reușit, a spus Ovidiu Balint, drept care voi încerca, prin acest volum, dar și prin altele, pe care le am în vedere, să nu-l las să piară!”

Curajoasă inițiativă, nimic de zis, deși nimic palpabil nu se întrevede, în momentul de față, în privința resuscitării clădirii-monument. Măcar că înflăcărarea subprefectului Doru Sinaci în privința viitorului acestui reper cultural al Aradului a reușit în mod fericit să scoată câteva oftaturi optimiste din partea celor prezenți. „Om trăi și-om vedea!” – vorba ardeleanului…

Am simțit lansarea „Amintirilor” lui Ovidiu despre Teatrul Vechi ca pe o întâlnire prietenească. Au fost acolo, pentru conformitate, nu doar câțiva dintre ziariștii vechi și buni ai Aradului, ci și actorii Ioan Peter – „Pit”, pentru prieteni – și Florin Covalciuc. Florin, ușor emoționat, cel puțin așa l-am perceput, a citit câteva rânduri de impact din carte, lăsând însă esențe nedevoalate, pentru a nu răpi bucuria ulterioară a cititorilor. Pit însă, pentru care Teatrul Vechi a fost casă bună, reieșind în mod clar că numai pe pereții acestuia nu a jucat vreun rol (strict din motive gravitaționale), jucând în rest pe fiecare centimetru pătrat al edificiului, a povestit și întâmplări necuprinse în volumul prezentat azi publicului, dând ca sigură apariția unui al doilea volum, cel puțin. Inedită și plină de culoare a fost și intervenția prof. dr. Horia Oprean (cunoscut de arădeni în special pentru poziția ocupată de acesta vreme îndelungată, de președinte al Tribunalului Arad), un pasionat de teatru din cele mai vechi timpuri și fin cunoscător al intimității mișcării teatrale arădene.

„Și asta nu de azi, de ieri, cum a ținut să povestească, ci din 1971, când jucam un prim rol de soldat, într-o trupă pe care…”

Cuprinzătoare întâlnire, pasionat public, aleși invitați speciali! Și un film, cu imagini surprinse de-a lungul timpului în Teatrul Vechi… Și o ploaie, pe care nimeni n-a mai băgat-o în seamă… Și o seară de excepție, până la urmă.

Ca pentru un oraș despre care Ovidiu Balint spunea că „… se află pe locul întâi, în vestul României, în materie de infrastructură culturală, fără doar și poate. Rămâne doar să șlefuim și scuturăm de praf tot ce avem, să-l facem să strălucească din nou!” Sau, cam așa ceva. Dar pe-acolo…