ARAD. O carte este un strigăt. De bucurie, de tristețe sau pur și simplu de atenționare. Întrebat, odată, despre ce anume a dorit să transmită prin piesa „Scaunele”, maestrul Eugen Ionescu a răspuns, simplu, că dumnealui chiar nu a vrut să spună nimic. Pur și simplu, a spus! Așa este, căci mesajul cărților se cere descifrat de noi, de cititori!
Profesoara Lucia Bibarț este foarte cunoscută în lumea culturală arădeană, fiind un pilon important al Bibliotecii Județene „A. D. Xenopol”. Activitățile cultural- educative organizate de dumneaei în rândul copiilor, adolescenților sau adulților, ne-au descoperit o femeie extrem de plăcută, dornică de a răspândi printre arădeni actele valoroase de artă, filozofie, dar și cele de religie sau civice.
O femeie sensibilă, cu un suflet frumos, întotdeauna deschisă spre semeni, dezvăluindu-și mereu alte calități care te atrag, făcându-te să te întrebi „oare ce se află dincolo de ochii verzi – căprui, iscoditori, dar parcă și temători”.
Ultimul volumul al Luciei Bibarț, „Șuvițe și iriși”, ne ajută să formulăm un răspuns. Coperta deschide cititorului dar și privitorului ferestre către sufletul femeii cu ochi mari „mistuiți” spre un orizont al misterelor încă necunoscute. Desigur, șuvițele blonde răsfirate, încadrând chipul femeii misterioase, cer căutarea irișilor. Dar ochii portretului de pe copertă nu ne ajută să-i descoperim irisurile, adâncindu-ne mai mult în căutarea autoarei.
Dacă titlul și imaginea coperților ne-ar putea lăsa să credem că volumul cuprinde versuri sentimentale, ce se adresează mai ales sufletului, citind, vom înțelege că nu este deloc așa. Dimpotrivă, cartea dezvăluie un vers intelectualizat, care provoacă la meditații, iar fotografiile din cuprins accentuează acest lucru. Și totuși, cuvintele sunt calde, mângâie. Epitetul dublu, triplu, enumerația verbelor la diferite moduri sau timpuri sparg intimitatea dintre autoare și cititor și nasc întrebări asupra „adevăratului” etern feminin.
Dincolo de cuvinte, te izbesc gândurile, ideile legate de frumusețea inefabilă a femeii, de inocența și candoarea femeii dintotdeauna, aceea care te cucerește prin surâsul enigmatic, prin „arhitectura” unică și imposibil de descris a trupului. Femeia iubită, soție, femeia muză, mamă sau bunică.
Lucia Bibarț reușește să oprească, în versurile sale, construite atât după „știința” prozodiei clasice, cât și după „logica” poeziei moderne sau postmoderne, cele mai grăitoare ipostaze din „călătoria” fascinantă a femeii. O călătorie prin timp, dar și printre oameni: bărbați, copii, părinți, prieteni sau iubiți.
În cartea Luciei Bibarț, femeia rămâne statornică, în stilul ei subtil, sigură pe ea și pe puterea ei interioară: „Întrucât tu ești prea preocupat/cu propria-ți desăvârșire,/ mie…nu mi-a mai rămas/ altceva mai bun de făcut/decât să-mi cumpăr poante, să exersez șoapta/ și să mă strecor prin gaura cheii/la tine.//Din când în când,/ te mai șterg de praf./ Rar și ușor:/ să nu-ntrerup procesul.” (Statornicie)
Toate cititoarele
O carte despre șuvițele voit lucrate ale femeii care iubește să fie femeie și despre ochi, asemănători irișilor ce te atrag, atât prin coloristica lor, cât și prin enigma uneori stânjenitoare, dar totdeauna siguri că vor învinge!
Credem că în textele din volumul „Șuvițe și iriși” se vor regăsi toate cititoarele, dar și toți iubitorii de frumos.
Citiți principiile noastre de moderare aici!