Odată pătruns în echipa de bază a UTA-ei, Flavius Domide a rămas acolo. În scurt timp, a devenit cavalerul care o conducea cu stil galant pe „Bătrâna Doamnă” spre victorii aplaudate.

Cifrele lui Domide la UTA sunt impresionante. Plecăm de la cele 342 de meciuri în care luminile primei scene se aprindeau ca să-l vadă purtând tricoul alb-roșu cu stema triunghiulară. Recordul nu i l-a doborât nimeni! Are 75 de goluri înscrise pentru team-ul arădean, e pe locul patru într-un top al marcatorilor din toate timpurile. Primul e prietenul său, regretatul „Gioni” Brosovszky, cu faimoasa lui ”sută”, pe doi e legendarul Bonyhadi, 81, iar al treilea e Mihai Țîrlea I, preferatul lui Domide de altădată, cu 80 de goluri.

A încântat în ofensiva Aradului la ultimele două titluri din vitrina clubului UTA, cele din anii 1969 și 1970. Mai departe, împreună cu teribila trupă de pe Mureș a făcut furori în Europa. A marcat în Cupa Campionilor Europeni în poarta Legiei, în 1-2 la Arad, iar în Cupa UEFA e cel mai bun marcator al arădenilor, cu cinci goluri în acel sezon superb când UTA a atins sferturile de finală. A eliminat-o atunci Tottenham Hotspur, pe care a impresionat-o și nu doar datorită golului pe care i l-a marcat pe „White Hart Lane”. Londonezii (și nu doar ei) l-au dorit în tabăra lor, însă Domide a avut o singură mare iubire. Două decenii și doi ani, din 1957 – atunci și-a câștigat prima legitimație – și până în 1979 a trăit ca fotbalist la UTA. După despărțire, traseele l-au purtat și-n alte părți, dar inima i-a rămas colorată în roșu și alb. S-a întors acasă ca antrenor la juniori, mai târziu a fost secund la prima echipă, iar în campionatul 1992-1993 a condus o frumoasă generație arădeană spre prima scenă. Timpuri tot mai agitate au făcut ca UTA să nu-i răspundă pe măsură. El i-a rămas fidel. Nu s-a putut bucura de acea promovare, dar mai târziu accepta să fie președinte când nimeni nu prea avea curajul. Era prin 1997 și postura presupunea găsirea unui om capabil de absolut orice pentru ca echipa să supraviețuiască.

Flavius Domide n-a fost niciodată genul care să-și scandeze atașamentul pentru UTA. Nici nu avea nevoie. L-a demonstrat toată viața, iar dacă „Bătrâna Doamnă” i-a provocat câte o rană, el a rămas un gentleman.

„Roșcovanul” povestește cum a reușit să facă primul pas important, de la juniori la tineret.

„Am fost la un semiturneu la Turnu Severin. Acolo am făcut o treabă extraordinară, noi, juniorii de la UTA. Tot ce am prins am bătut de i-am rupt. Acolo s-au pus ochii pe mine prima oară. A fost Gheorghe Ola observator să vadă copii de perspectivă, iar eu eram printre primii zece trecuți pe foaia lui. Cred că au mai trecut vreo doi ani și prin 1960 m-au chemat la un lot la selecție. N-am reușit, eram cam emotiv. Însă am reușit să trec la prima echipă. De multe ori eram chemat de Coloman Braun ca și sparring-partner pentru seniori. El a văzut ceva în mine. Așa cu mare plăcere mergeam și așa degajat jucam, ce nu există! Prima oară când am fost chemat la echipa I a fost în 1963, în anul în care practic Braun s-a dus la echipa națională și a venit Coco Dumitrescu de la juniori. Șase luni n-am mai fost chemat, mi-a părut rău și mie, ca și la mulți alții. Dar au urmat niște jocuri – se pregătea echipa națională – și toate jocurile de la Divizia A erau amânate. Se juca miercuri – sâmbăta, ne-a luat pe doi-trei și făceam antrenament cu echipa mare. Așa încredere am primit, a fost un pas înspre fotbaliștii mari. Coman Liviu, Doamne-iartă-l, Neamțu, vai de mine… Toți mă strigau «Roșule»! Pasul s-a întâmplat în 1965-1966, când am ajuns în finala Cupei României. În semifinală, la Pitești, am jucat o repriză întreagă contra Farului, am câștigat 3-2. Nici nu m-am gândit că voi ajunge titular în finală. Dar am jucat titular și am jucat și bine. Imediat am fost chemat la lotul de tineret, trei ani am fost selecționat. Mergeam în toate deplasările. E mare lucru când ai în echipă câțiva jucători de valoare. Neamțu – fundaș, Floruț – mijlocaș, Sârbu, care era prieten intim cu portarul Ion Vasile, Liviu Coman. Ei m-au luat sub aripa lor fără să îmi spună „ai grijă cum joci!”. Doar mă încurajau tot timpul…

Domide a simțit că UTA se poate bate la campionat cu doi ani înainte de primul titlu. „1967-1968 a fost anul când 13 jucători am fost în echipă. Coco nu aducea jucători care să rămână pe bancă. Cei 13 tot timpul jucau. Atunci s-a simțit că va fi o echipă de perspectivă. La fiecare compartiment apărea câte un junior proaspăt, de la apărare până în atac. Pe lângă jucătorii ce certă valoare – portarul Coman, apărătorul Neamțu, vârful Țârlea, aveam și câte un junior. Înaintea mea promvoaseră Axente, Steiner, am urmat eu. A fost extraordinar să ajungi la echipa întâi și să joci cu ei împreună. Echipa s-a cristalizat atunci. A urmat 1968-1969, când am luat prima dată campionatul. Așa o pregătire am făcut, extraordinară! Am început în România, apoi ne-am dus în Iugoslavia la un turneu unde am întâlnit un fotbal foarte puternic. La Zrenjanin. Am venit acasă și nu știu dacă am pierdut un joc în retur. Am făcut două egaluri. Am devenit titular, băieții nu m-au respins, de obicei când apare un tinerel nu e aprobat imediat. Dar pe mine absolut toți m-au iubit și ăsta a fost un mare lucru”.

Pentru Flavius Domide, prima ieșire din țară a fost în Cupa Balcanică. În 1967-1968 terminasem pe locul 4 în Divizia A și am fost repartizați în Cupa Balcanică cu Cerno Varna, Fenerbahce Istanbul și Partizan Tirana. Echipa a rămas aceeași, cu 13-14 jucători. Nu aveam rezerve. Pe parcurs se adunau oboseli sau mai apărea câte o accidentare. În rest, lui Coco nu-i plăcea să facă schimbări. În Cupa Balcanică cred că am jucat două meciuri, 20 de minute la Varna și la Arad cu Fenerbahce. Am fost rezervă, dar echipa a jucat fenomenal. Pentru noi a fost un imbold să joci cât mai multe meciuri internaționale, îți creștea valoarea. Am terminat grupa pe locul 3, fiindcă ne-a bătut Tirana la ei. Au avut 30.000 de spectatori, i-au încurajat de la început până la sfârșit. În campionatul care urma aveam deja încredere totală în noi, iar Coco Dumitrescu ne încuraja încontinuu: «Anul ăsta atacăm titlul»! S-a întâmplat să fie de două ori. Unul după altul campioni. A fost bine”.

Sigur că, cea mai frumoasă amintire rămâne de la primul titlu câștigat. „Când am câștigat prima dată, autobuzul UTA-ei a ajuns pe la miezul nopții în Grădiște, ne întorceam de la Cluj. Nu am putut să trecem podul, atâta lume era la miezul nopții acolo. Singurul care a plecat acasă am fost eu, m-am ascuns și am plecat, trebuia să plec a doua zi dimineață la București la lot. Din ce mi-au povestit colegii, a fost fantastic. Același lucru s-a întâmplat și anul următor, când am câștigat campionatul fără nicio problemă. Tot aceiași jucători eram. S-a creat o familie. Iar Coco ne-a încurajat încontinuu: «Ați ajuns campioni, acum arătați că sunteți cei mai buni din România»” – povestește Domide.

Pentru UTA, cel mai important moment este acela al eliminării marelui Feyenoord, deținătoarea Cupei Campionilor Europeni la acea vreme, adică în 1970.

Povestește Domide: „Feyenoord era campioană mondială. Am ajuns cu un avion mic, numai noi eram în avion. Ne-am dus la antrenament, nu știu dacă erau 50 de spectatori, din care jumătate erau ziariști. Nici nu ne-au luat în seamă. A doua zi era meciul, ne-am dus la teren cu o oră și jumătate înainte de joc. Erau maxim 15 oameni în tribune. De obicei, noi ieșeam la încălzire cu 15-20 de minute înainte de start. Ei, când am ieșit acolo, nu mai puteai să scapi un ac. 30.000 de oameni s-au adunat în 50 de minute. Am avut o zi extraordinară. Portarul Gornea a apărat foarte bine, cu toate că a primit un gol copilăresc. A apărat formidabil. De asemenea, a contat mult ajutorul pe care îl dădea prin vorbe Lereter, care era decanul nostru de vârstă. A spus că putem să facem rezultat bun, ne încuraja tot timpul. Toți am jucat extraordinar. A venit lovitura liberă de pe partea dreaptă, s-a marcat. S-a terminat 1-1, urma returul de la Arad. De mult nu am mai văzut atâția oameni în tribune și mai ales în jurul terenului. Erau scaune de la cinematograful care era la UTA. Toate le-au scos de acolo, a mai crescut cu 1,500 de locuri. Eu spun că nu pot să remarc pe niciunul. Toți am fost o echipă pentru același țel – să ne calificăm. Am jucat extraordinar. Am ținut rezultatul de 1-1, ne era favorabil pentru că am dat un gol în deplasare. Apoi, la Steaua Roșie Belgrad am pierdut.

Vârful a fost participarea la Campionatul Mondial din Mexic, în 1970.

„Ne-am dus cu o lună înainte ca să ne acomodăm cu clima. Când am ajuns acolo am avut probleme. Eu, de exemplu, tot trăgeam aer și nu intra în mine. În fiecare zi am avut un joc de pregătire. Foarte greu ne-am acomodat. Nu știu din ce cauză, probabil aerul rarefiat, foarte puțin oxigen. Eu, care am pornit ca și titular, nu am putut să prind echipa pentru că nu m-am acomodat cu clima. Echipa și-a făcut pe deplin datoria. Din păcate, nu s-a calificat decât prima. Noi am fost în grupa de foc, cu Anglia, campioana mondială en-titre, ne-a învins 1-0, cu Cehoslovacia, campioană europeană peste șase ani, am bătut-o 2-1. Și am jucat onorabil și cu Brazilia, care a câștigat Cupa Mondială în 1970” – își amintește Domide.

„Roșcovanul” are multe pe suflet, poate și regrete, dar este elegant: „Am multe pe suflet, dar nu spun. Spun doar că am avut trei oferte extraordinare să plec de la UTA și n-am plecat. Trei oferte extraordinare. Cu una era rezolvat și viitorul. Am iubit prea mult pe UTA, am iubit prea mult Aradul” – încheie Flavius Domide.