O lacrimă din colţul ochilor şi rândurile care mi se par prea reci pentru a vorbi despre nea Ionuţ la timpul trecut. Prin faţa ochilor îmi trec clişee ale amintirilor petrecute alături de omul, antrenorul, prietenul tuturor copiilor, Ionuţ Leac. De la vârsta când eram un junior care se străduia să buchisească tainele sportului rege şi până la ultima emisiune TV în care l-am avut invitat. Încerc să mă adun. Să-mi regăsesc cuvintele.
Cu toţii murim. Numai cuvintele nu mor niciodată. Şi cum moartea e începutul oricărei biografii, al poveştii oricărei vieţi, adevăratul început, o să redau frânturi ale uneia din ultimele discuţii purtate cu nea Ionuţ. O discuţie în care vorbea despre moarte cu o seninătate înfricoşătoare: „La toţi ne vine rândul, mai degrabă sau mai târziu. Nu vreau să plec încă, trebuie să am grijă de draga mea soţie, vreau să-mi văd nepoţelul, lumina ochilor mei, cum creşte mare. Şi, dacă, totuşi, e să plec mai devreme, îmi doresc să fiu condus pe ultimul drum de copii mei din fotbalul arădean. Să vină cu o floare, dacă am însemnat ceva pentru ei”.
Ciudată premoniţie. Care confirmă însă faptul că pe oamenii buni, precum nea Ionuţ, Dumnezeu îi Cheamă la El. Noi, cei care l-am cunoscut, ne-am hrănit cu bunătatea lui sufletească, i-am admirat dragostea şi devotamentul faţă de familie, munca titanică depusă într-un sector juvenil lăsat de prea multe ori la coada priorităţilor, vom aprinde o lumânare şi ne vom ruga în amintirea sa.
Moartea unii OM adevărat nu este un sfârşit, este doar o reacţie chimică menită să separe aurul de impurităţi. Iar Ionuţ Leac a fost, este şi va rămâne mereu OMUL cu suflet de aur al fotbalului juvenil arădean.
Îţi mulţumesc nea Ionuţ! Ca alţii, zeci, sute de copii pentru care ai fost ca un părinte. Dormi în pace, suflet blând!
Citiți principiile noastre de moderare aici!