7 ani fara Eugen Roman

De Daniel Scridon
7 ani fara Eugen Roman
ARAD. Miercuri, 24 septembrie se implinesc 7 ani de la trecerea prematură în nefiinţă a celui care a fost director la CS Municipal Arad, ROMAN TRAIAN EUGEN. Considerat unul dintre cei mai competitivi conducători din istoria sportului arădean, ROMAN TRAIAN EUGEN se bucură şi astăzi de consideraţia, aprecierea şi stima colectivului pe care l-a condus timp de 17 ani.

În amintirea lui redăm câteva rânduri sugestive, care l-au caracterizat pe Eugen, scrise de cea care i-a fost alături şi l-a îngrijit cu dragoste şi devotament, Aurelia Gabor…
 
Anii trec. Sunt şapte de când, ROMAN TRAIAN EUGEN, omul care a condus destinul Clubului Sportiv Municipal Arad, a plecat pentru totdeauna din mijlocul celor care l-au iubit, stimat, apreciat.
 
Un  uriaş cu suflet de copil. Acesta a fost  EUGEN ROMAN. Un luptător inteligent şi sensibil. Un visător care transforma totul în realitate. A iubit sportul mai presus de tot, a trăit şi a respirat prin sport. A lăsat în urmă un Club Sportiv Municipal bine cotat la nivel naţional şi internaţional şi, prin sportivii legitimaţi a adus României şi Aradului, medalii !
 
S-a bazat mereu  pe sportivi, pe colegi şi, alaturi de cei dragi formau cu toţii o adevarată familie. A fost prezent acolo unde era nevoie de el  şi considera că nu este un efort să-şi ajute semenii.
 
Dar de ce vorbesc la trecut despre un om care şi-a lăsat amprenta de neşters in inima mea, în tot ce a realizat pentru familie, pentru Clubul Sportiv Municipal Arad, colegi, sportivi şi prieteni ? Nu, el nu a plecat! Este aici şi veghează ca totul sa meargă mai departe aşa cum a dorit.
 
UNDE ESTE VIAŢA MEA ? UNDE SUNT VISELE MELE ? Aceste întrebări le-a pus atunci când a aflat diagnosticul crud, dureros, nemilos! LEUCEMIE !!! Mai avea multe de făcut! Şi nu voia să plece, nu voia să ne părăsească! Există ceva în interiorul meu care refuză să creadă că a plecat. Îl aştept in fiecare clipă să apară de undeva şi să-mi spună ce planuri mai are, ce sportivi să mai aducă, la ce competiţii să mai participe, ce să facă pentru a asigura bunul mers al existenţei tuturor. Au fost şi momente grele, de cumpănă, când, venea acasă obosit, dezamăgit, deznădăjduit că nu poate realiza ceva dar, după discuţii lungi şi planuri noi, o lua de fiecare dată de la capat. Nu se dădea bătut ! Şi a avut bătălii destule!
 
Boala, tratamentul, suferinţa, speranţa lui că va trăi, neputinţa medicilor de a-l vindeca şi a mea de a-l ajuta, m-au marcat pe viată. Există momente în care nu avem nici o putere, când, o forţă  superioară nouă hotărăşte destine! Este cumplit să vezi că omul drag de lângâ tine se stinge, că nimeni şi nimic în aceasta lume nu-l poate salva! A îndurat boala şi tratamentele cu demnitate, a fost o luptă  tăcută, surdă, a sperat mereu ca va trăi şi va putea să-şi duca visele mai departe! Dar zborul s-a frânt. Se spune că Dumnezeu ii cheamă la EL pe cei buni şi, eu cred că Eugen este acum linistit, iar de acolo de sus, veghează ca cei care au rămas să-i ducă visul mai departe.
 
A rămas în inimile noastre aşa cum a fost: jovial, amabil, iubitor, atent, mereu pus pe şotii. Un copil care devenea matur când era vorba de munca lui. Matur şi responsabil. Responsabil pentru familie, angajaţi, sportivi. A fost un om împlinit !
 
Îmi amintesc ce mândru a fost când, la Palatul Cotroceni, l-a felicitat Preşedintele României pentru rezultatele de la tenis de masă.
 
Dar drumul până aici a fost greu. A bătut din poartă-n poartă să caute sponsori. Mulţi l-au refuzat fără pic de eleganţă pe motiv că nu au bani pentru sport. Dar a găsit şi oameni care au inţeles fenomenul: Sandu Ion şi regretatul Dumitru Cinah au fost principalii sponsori cu suflet şi înţelegere, oameni cu ajutorul cărora ştacheta clubului a fost ridicată pe culmi. Competiţii europene, mondiale, olimpiade, răsplătite cu medalii. Emoţiile lui Eugen în sălile de sport sau in faţa televizorului, m-au speriat, erau atit de intens trăite ca însăşi viaţa lui! Pentru pregătirea sportivilor a reamenajat sălile, a deschis cantina şi mini hotelul, sala de gimnastică aerobică, sala de jocuri, la care toţi angajaţii clubului au muncit. Pe acea suprafaţă imensă a fost montată o pardosea din placuţe speciale, experienţă de la care s-au ales cu degetele julite toţi „lucratorii”. Dar, în ziua următoare, la deschidere, în prezenţa ministrului Gingăraş nu au mai simţit oboseala; au muncit şi au reuşit împreună, ca o adevarată familie.
 
În final, a amenajat Poligonul de Tir la inaugurarea căruia era foarte bolnav, a ieşit din spital pentru a participa la inaugurare în prezenţa ministrului Octavian Belu.
 
Îmi amintesc prima întilnire cu Otilia Bădescu, la Bucureşti. A convins-o să joace pentru club şi nu a greşit, a fost răsplătit cu medalii. O altă mare sportivă, Mihaela Ştef a întregit cupola de stele a clubului. La nunta Mihaelei, la Bistriţa, Eugen a fost fericit alături de sportivi şi personalităţi din lumea tenisului de masă.
 
Îi plăcea să gătească şi petrecea ore întregi în bucătărie. Cei apropiaţi lui işi amintesc ciorba de burtă, zacusca, murăturile, mezelurile cu care se mândrea atunci când îi chema la masă.
 
Când mergea la competiţii, bucătăria era in stare de asediu: carne pane, fripturi, pacheţele pentru sportivi: ,,să aibă de drum”!  Găsea în orice un motiv de sărbătoare, invitându-şi colegii la un grătar în grădina sălii de tenis de masă sau la căsuţa de la ştrand, iar sărbătorile organizate la cantină de Anul Nou, 8 Martie, festivităţi de premiere, erau pregătite cu mult timp înainte, în detaliu.
 
Festivitaţile de premiere au fost o adevarată  sărbătoare la care au fost invitate personalitaţi locale şi reprezentanţi ai A.N.S., conducători de instituţii şi firme, ziarişti, artişti, iar Eugen era mereu sufletul petrecerii! Era fericit şi împlinit.
 
Îi plăcea enorm să facă piaţa, se trezea sâmbăta devreme şi mergea la cumpărătruri. De fiecare dată îmi aducea flori! Era un romantic incurabil, un partener atent cu o profunzime sufletească deosebită. Iubea şi animalele: se amuza ronţăind seminţe alaturi de Cip, peruşul nostru, era impresionat de devotamentul lui Rex, un maidanez pripăşit la scara blocului şi căruia îi ducea mâncare, sau mă tachina că va prăji  iepurele ce mi-l dăduse de Paşte şi care, a trăit  cinci ani în linişte şi pace, deşi Eugen măsurase de nenumărate ori tava cuptorului de aragaz ajutat bineânţeles de Victor si Gigi, prietenii lui, să vadă dacă încape iepurele „în  vederea fripturii”.
 
Mai avea ca tot omul necazuri şi probleme. Exploda, se agita dar supararea îi trecea ca o ploaie de vară, avea puterea de a ierta chiar şi pe cei care îi pricinuiseră necazuri. Avea forţa să se ridice după toate greutăţile şi încercarile şi să o ia de la capat. S-a bucurat de colaborarea şi profesionalismul, devotamentul şi onestitatea colegilor: „nu pot fără Vasile Păltineanu că el le ştie pe toate, iar Adina şi Voichiţa nu mă slăbesc o clipă cu cifrele dar, împreună, mutăm munţii!”
 
Nu s-a ruşinat niciodată să muncească fizic alături de colegi: repara, amenaja grădina, săpa, tăia iarba; doar maşina nu îi plăcea să o conducă spunând că motorul are prea multe piese. În schimb, era un copilot desăvârşit, un ghid perfect, cu un simţ al orientării de invidiat. În deplasări prelua conducerea grupului de sportivi, îi asista la antrenamente, le asculta păsurile, fiindu-le mereu aproape. Erau familia lui cea mare. Din ea s-a ridicat şi Dana Dodean, sportiva pe care a susţinut-o mereu, convins de talentul ei. Şi nu s-a înşelat. În general oamenii  cu care a colaborat nu i-au inşelat aşteptările. A venit într-o zi acasă şi mi-a spus că învaţă  japoneza. Adusese o sportivă-antrenor, pe Kaori. S-a ocupat de ea şi aceasta s-a adaptat repede la viaţa de la noi, o invitam deseori la masă şi aprecia mâncarea românească. Se împrietenise şi cu Bogdan, jucau tenis împreună, a făcut şi ea parte din familie.
 
Eugen a trăit intens fiecare clipă a vietii lui, a fost un om împlinit în familie, în profesie, în relaţiile cu cei din jur. Nu a regretat nimic din ce a făcut. Şi-a asumat succesul şi eşecul, bucuria şi durerea, a fost de neclintit în drumul lui spre glorie. Şi a reuşit! A suferit enorm că nu a putut însoţi delegaţia României la Cairo. Era deja bolnav.
 
Nu poţi să spui totul despre un om în doar câteva cuvinte, când, de fapt, pentru tot ce a făcut în cariera lui nu există cuvinte! Există fapte, realizări, succese, împliniri, medalii, baze sportive. Viaţa lui, mult prea scurtă, a marcat pentru veşnicie lumea sportului. A lăsat în mintea şi inima celor care l-au cunoscut o fărâmă din marele lui vis, a trăit alături de noi bucuria şi durerea, succesul şi eşecul, tot ce este omenessc. În constelaţia C.S.M. Arad, o stea poartă numele lui pentru eternitate: ROMAN TRAIAN-EUGEN.
 
Taguri: , , ,


0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !