Pe undeva, firesc, democraţia – de mulţi, prost înţeleasă – şi cinismul celor care s-au perindat la conducerea ţării ducându-ne în situaţia de a ne gândi tot mai des la vorbele scriitorului Octavian Paler: „Păcatul nostru cel mai mare este că facem orice anormalitate să devină normalitate”.

Mai zilele trecute, la Arad şi Braşov, două trenuri de călători au sărit de pe şine în decurs de 24 de ore. Nimic anormal, dacă privim infrastructura feroviară din România. Uzată şi mereu uitată de guvernanţi la întocmirea listei cu priorităţi. Potrivit unui studiu la nivel european, ţara noastră se află pe penultimul loc în Europa în ceea ce priveşte finanţarea publică a transportului feroviar. Şi acolo va rămâne mult şi bine.

Nu doar pe acest aspect vrem să insistăm. Suntem oripilaţi privind spectacolul de prost gust al mai marilor de la putere, care au transformat normalitatea unui gest în circ ieftin. Mai întâi „tătucul Dragnea” a ieşit public cerând măsuri drastice pentru preîntâmpinarea unor astfel de evenimente. „Servit” la fileu, ministrul Transporturilor, Răzvan Cuc, s-a grăbit să anunţe schimbări în managementul CFR Călători, „sacrificat” fiind, verbal, directorul Leon Bărbulescu. Care îşi va pierde „fotoliul” şi privilegiile din pricina … somnului. Mai exact a unui răspuns nefericit la întrebarea unui reporter TV: „Noi ne facem treaba aşa cum trebuie şi să fie bine şi să nu fie rău. Iertaţi-mă, chiar dormeam şi m-aţi trezit din somn”. După ce şi-a dat cu apă pe ochi, directorul Bărbulescu s-a luat de … Cuc: „Decizie nedreaptă! Trebuia demis cineva din conducerea CFR SA, ei răspund de infrastructura ferată”. Semn că ministrul nu (prea) ştie ce are în traistă…

Pentru că nu trăim în Japonia, unde ministrul Transporturilor a demisionat în 2010 pentru că trenurile au întârziat trei minute într-un an (!), privim neputinioşi la reprezentaţiile vulgare ale aleşilor. Şi ne dăm seama câtă dreptate avea caricaturistul american Charles Addams: „Normalitatea este o iluzie. Ce este normal pentru un păianjen, este haos pentru o muscă”. Trist, dar adevărat!