Al rezistenţei la mirosurile de dejecţii care fac aerul irespirabil în orice cartier al oraşului. De două zile, Aradul pute îngrozitor. Oamenii se duc spre serviciu ţinându-se cu mâna de nas sau acoperindu-şi faţa cu măşti sau batiste. Fără exagerare, în această perioadă a anului, oraşul nostru ar putea intra în Cartea Recordurilor, la categoria cel mai puturos oraş.

Grav este că numănui nu-i pasă. Cu excepţia unor voci timide din Opoziţie, mai marii administraţiei locale fac pe … nesimţiţii. Iar cei de la Garda de Mediu, Agenţia pentru Protecţia Mediului sau alte instituţii abilitate în a lua măsuri, fie şi doar prin aplicarea unor amenzi drastice şi obligarea vinovaţilor de a stopa împrăştierea „parfumului pestilenţial”, dorm. (Şi) Pe banii noştrii.

Anul trecut, miile de tone de materie urât mirositoare provenită din canalizarea Aradului, depozitate în Staţia de Epurare, degaja un damf insuportabil. Mai marii Companiei de Apă recunoşteau, la vremea respectivă, că situaţia nu este plăcută, dar nu va ţine mult. Până pe la mijlocul verii, prin iulie, când nămolul stocat în paturi de uscare urma să fie valorificat în agricultură ca şi îngrăşământ. Cât despre măsuri de limitare a gazelor emanate…. ne-au spus că urmează a fi „montată” o perdea vegetală în jurul Staţiei de Epurare. Şi că va fi achiziţionată o instalaţie modernă de incinerare a dejecţiilor, care să estompeze putoarea care a învăluit Aradul. Dar cu ce bani? Ăia „tăiaţi” de guvernanţi că nu suntem de aceeaşi culoare politică cu Puterea sau ăia din excedentul bugetar ţinuţi la „ciorap” pentru chestiuni mai importante, gen PUZ-uri şi studii de piaţă.

Soluţii de „avarie” ar exista, cu o investiţie mult mai mică – un specialist ne oferea drept exemplu montarea peste bazine a unor folii duble, rezistente la UV, cusute cu amporă între ele, pentru a asigura rămânerea lor permanentă la suprafaţa lichidului ce emană mirosurile urâte – , dar nimeni nu se implică.

Anul acesta, cică, „vinovat” de duhoare este un agricultor care şi-ar fi fertilizat terenurile agricole cu uree lichidă. Lucru etichetat drept normal de cei de la Mediu, dacă există acte pentru această „operaţiune”. De-ar fi ultimul „val” măcar…

Din păcate, la noi, promisiunile sunt la modă. Că facem, dregem. Şi nu se întâmplă nimic. Semn că vorbele omului de afaceri şi filantropului britanic Richard Branson nu au nici o valoare pentru cei responsabili de mirosul de „parfum” de fecale : „Nu promite ce nu poţi face. Ideal este să faci ce n-ai promis”. Iar noi vom folosi şi pe mai departe batiste şi măşti pentru nas…