E mare agitație, mare în lumea politică arădeană. Sau nu mai e? Dacă ne luăm după sondaje, sigur nu mai e. Dar a fost vreodată? În afară de tona de acuze de pe diverse grupuri de facebook, în afară de comunicatele mai mult sau mai puțin radicale și acuzatoare trimise de către partidele politice și semi-independenții din politica arădeană, care își fac astfel meseria de politician, e liniște, așa cum a fost de ani de zile. Liniștea aia în care să se audă arătatul cu degetul spre toți cei care nu fac gălăgie, așa cum ți-ai imagina tu, în locul tău, pentru ca tu să poți sta să-ți vezi de alte tale și să mai comentezi inteligent din când în când pe rețelele de socializare.

Patru ani de zile cu toții am încercat să ne trăim viețile, un lucru defel ușor în România, ce-i drept. N-am căutat mai nicicare dintre noi un om de votat pentru Primăria Arad. N-am avut timp de așa ceva. Cei de la putere au încercat să își consolideze poziția și să facă să (le) fie bine (dar binele uneori nu e la fel pentru toți, nici chiar în familie). Cei din opoziție au avut treabă să facă ordine prin partide, că doar de aceea au pierdut la rând alegerile, din lipsa unor conducători buni, ori din vina unor blatiști. N-au avut timp să lucreze la imaginea unui candidat care să poată să stopeze „era Falcă”. Independenții au sperat la ceva minuni care să le crească popularitatea, în timp ce au tot așteptat să apară partide care să merite să beneficieze de notorietatea lor. Că tot se apropiau alegerile, cu toții au stabilit niște candidați în care, desigur, n-au avut încredere pe deplin nici ei, nici votanții lor și pe care unii i-au erodat politic suficient de mult cât să nu mai conteze nici pentru ei și nici pentru alegători (deși nimeni nu a insistat prea mult pe cei din urmă). A venit peste toate și COVID-ul, așa că n-au mai avut nici atâta timp ca până acum să găsească un primar de votat pentru Arad.

Călin Bibarț a salvat un timp neputința opoziției de a veni, după 4, 8, 12 ani cu un candidat serios de primar. Și toată lumea și-a pus speranța în Bibarț, crezând că acesta îl va bate pe Falcă, că va comite fratricidul. Așa că opoziția nu s-a mai ocupat de căutarea vreunui candidat, ci și-a pus speranțe în tăcerea complice a primarului interimar care îi va salva pe ei de la moartea anunțată înainte de fiecare scrutin. Numai că Bibarț a ales să joace tot în barca în care a jucat ani buni, cu bunele și relele ei, și să-și spele rufele în familie, oricât de public a devenit, pentru un timp, prin gura altora, acest lucru. Lăsată cu buzele umflate de către Putere, ce ironie!, Opoziția a trebuit să înceapă campania cu ce a avut pe masă.

Cu o Putere care, să fim sinceri, nu și-a schimbat nici atitudinea, nici năravul și o Opoziție care a preferat să-și pună iar candidați la a căror imagine vor munci – dacă vor munci – doar în ceasul al 12-lea, războiul își are deja câștigătorii desemnați. Așa că nu e mare agitație prin Arad.

Ar fi putut fi dacă cineva ar fi văzut dincolo de partidul lui, de convingerile lui imediate, de obișnuințele lui, de urile lui, de aranjamente personale, de smecherii politice, chiar de intenția inițială de vot a arădeanului. Schimbarea de la USR ar fi putut fi atuul din mâna Opoziției, celei de dreapta măcar. De ce spun asta? Pentru că tot ne plângem că, 12 ani, ne-am lăsat conduși de Falcă și compania și vrem schimbare, neapărat. Și pentru că din noianul de variante perdante din start a apărut, în ceasul al 12-lea, ce-i drept, un candidat care și-a asumat roluri grele într-o perioadă grea și care a ieșit, prin ele, la suprafață din imensul munte al impotenței politice. Așa că alegerea lui Adrian Wiener ca și candidat al unei opoziții unite ar fi putut fi soluția pentru Arad. Ar fi trebuit muncit mult și la ea, pentru că, desigur, nu suntem obișnuiți neapărat să votăm un om care nu își face decât meseria, corect, onorabil, cu profesionalism.

Fără can-can-uri, fără acuze grave la adresa celorlați, fără fudulie nu prea există politică.Chiar și așa, o șansă s-ar fi întrevăzut, dacă politicienii locali ar fi dat jos de pe ei haina prea mare a orgoliilor personale.

Dar cine s-ar uni chiar atât de tare de dragul lui Adrian Wiener? Cine l-ar vota pe Wiener doar pentru că a dovedit că unde e profesionalism e loc de mai bine? De ce l-ar fi susținutopoziția unită doar pentru faptul că în Parlament a vorbit și făcut proiecte doar pe teme la care s-a priceput, ocazie cu care a schimbat și câte ceva în domeniul sănătății din România?

Cine să-și unească forțele pentru Wiener, în condițiile în care faptul acesta ar însemna un sprijin dat USR, care, nu-i așa, tot la fotolii și posturi se gândește. De ce am vota un om devotat meseriei, când nu există nicio garanție că după vot va fi vorba tot de meserie.

Peste trei ani și exact jumătate, după ce nu ne vom fi gândit serios la niciun om de votat pentru Arad, ne vom lamenta din nou atât de tare încât să ne fie milă de noi, în stil pamfletar ori în ce stil vom putea, că nu s-a făcut nimic pentru Arad, că avem aceiași politicieni cu care defilăm de 4, 8, 12 sau mai știm noi câți ani. Pentru că votatul nu are nimic cu devotatul, politica mai nimic cu profesionalismul și dorințele noastre spuse din când în când absolut nimic cu rezultatul votului final.