„Dumneavoastră doamnă, credeți în COVID?”

După nouă luni în care am trăit cu frica infectărilor, cu teama de a ne pierde apropiații, după nouă luni de izolare și readaptare – așa cum am putut și cum a știut fiecare dintre noi – la această nouă realitate, am fost întrebată, urcându-mă într-un taxi, dacă totuși eu cred în COVID. Și se întâmpla înainte de sărbători, înainte să fim cu toții cuprinși de frenezia cumpărăturilor, a urărilor de bine și a speranței. Nu-mi mai amintesc exact ce i-am răspuns taximetristului. Cel mai probabil, mi-am băgat căștile în urechi și am continuat în tăcere drumul, evitând să intru în discuții interminabile despre cine pe cine și cu ce scop manipulează. Și totuși, de ce ar trebui să ne întrebăm cine crede și cine nu într-o anumită boală? N-am auzit pe nimeni până acum să mă chestioneze dacă cred în bolile cardio-vasculare, diabetice sau în cele neurologice. N-am fost întrebată dacă cred în gripa sezonieră sau în bronșite, otite sau pneumonii. Și atunci de ce în COVID? Astăzi, tind să cred că de fapt nu COVID-ul dictează pandemia noastră, a românilor, ci nevoia asta de a vedea conspirații, de a crede în vraci și bine-făcători de ocazie, naivitatea primitivă în care știința pierde teren în fața unor dezvăluiri șocante. Și dacă ar fi vorba doar de bietul taximetrist care poate încerca și el doar să facă o conversație n-ar fi nimic, dar flagelul conspiraționist a ajuns să -i atingă chiar și pe cei care ar trebui, prin meseria lor, să fie dedicați medicinii și științei.

Mai departe, imaginea României de azi a fost completată cu livrarea vaccinurilor anti-COVID. Un spital oarecare și câteva cutii de pizza. Nu era pauza de masă, ci ora de vaccinare. Vaccinurile pe care întreaga planetă le-a așteptat ca o salvare, ca un semn al speranței și al revenirii la o oarecare normalitate, au ajuns în cutii de mâncare. Și nici nu se putea nimeri mai bine, dacă stăm să ne gândim că doar cu o săptămână în urmă ne umpleam frigiderele cu de toate pentru a nu intra cumva, Doamne ferește, în Noul An pe stomacul gol. Așa că România reală, cea a bâlciurilor televizate și ziarelor can-can-iste, este cea a vaccinurilor livrate în cutii de pizza. Să ne fie de bine!

Și pentru că aceste zile nu se puteau încheia fără câteva acțiuni cu iz spiritual, am avut din nou parte de „luptele” pe Agheasmă. An de an, mi s-a conturat tot mai tare convingerea că apa sfințită își pierde cumva din valoare dacă nu o iei la rând, îmbrâncindu-te și ocărându-i pe cei de lângă tine. Cu sau fără mască, credincioșii au dat buluc să își umple bidoanele cu apă sfințită, uitând și de distanțare, și de boală, și de vaccin. Dacă măcar o parte din această credință atât de arzândă s-ar manifestă și în încrederea în știință? Atunci poate că nu ne-am mai întreba dacă există sau nu COVID, dacă medicii ne dau tratamentul corect și nu am mai căuta vraci prin cercurile obscure ale internetului… Până atunci însă rămânem cu România de azi.

redactia.jurnalaradean@informmedia.ro

Nu COVID-ul dictează pandemia noastră, a românilor, ci nevoia de a vedea conspirații și de a crede în bine-făcători de ocazie