Atât de pregătită am fost pentru dezastrul din film că nu m-a mai şocat nimic din cele 20 de minute de haos. N-am avut apoi nevoie decât de multă ciocolată şi multe ţigări. N-am calculat însă câtă ură față de România va lăsa în mine filmarea de la Colectiv. Nici că mă va face să trag din nou (pentru a câta oară?) aceeași concluzie radicală: filmul acela blestemat e de fapt România!

Am știut în timp ce urmăream cele 20 de minute că asta nu este doar imaginea pompierilor, ci a doctorilor, a poliției, a profesorilor, a celor din administrație și a celor din mediul privat, obișnuiți să facă simulări peste simulări care nu folosesc nimănui. Că suntem o țară în care fiecare e mai preocupat de ce zice vecinul, colegul de birou, șeful, domnul de lângă care pare înstărit și mai descurcăreț decât celălalt, decât de ce zice conștiința, mai preocupat să facă să pară bine, să dea bine pe hârtie, ecran, în public, decât să fie bine.

Că suntem țara în care întreaga populaţie se uită la masa vecină sau dacă nu, atunci îl bârfeşte pe cel care s-a ridicat şi a plecat de la masa sa, ţara în care toţi sunt pricepuţi la ce fac ceilalţi, dar nu la ce fac ei, pentru că la ei mai bine nu se poate. Suntem ţara moştenirilor dezastruoase, a ospitalităţii de ochii lumii, a orgoliilor fără vreo bază. O ţară în care nimeni nu se va apleca să strângă hârtia aruncată jos de celălalt, pentru că e sub demnitatea noastră.

O țară în care ar fi bine să nu mai aibă loc nicio tragedie, pentru că nu suntem pregătiți, nu acum, ci niciodată. O țară în care povestea Colectiv se poate repeta la orice oră din noapte sau zi, în orice oraș, la orice spital, cu oricare dintre politicienii României la cârmă. E țara în care toți închidem ochii pentru că nu vrem să vedem realitatea. O țară care ne arde de vii, pe toți.

Am citit zecile de postări de după filmul intervenției de la Colectiv și în toate singurul sentiment care se desprindea cu forță necontrolată era cel de ură. Ură faţă de toţi, între toți. Doar ură. Și am înțeles că nu există salvare, nu cu aceleași metode cu care ne mințim cu toții, an după an. Și că e nevoie, așa cum scria un fost bun prieten de-al meu, de o salubrizare reală a societății. Una în care să ne frecăm cu toții până la sânge.

Poate atunci noi, ca nație, n-am mai aplauda când cineva își face meseria și aterizează cu avionul pe pistă, n-am mai strecura bani în buzunarele doctorilor care doar și-au făcut treaba, n-am mai lua scamele de pe paltonul șefului și n-am mai minți, fără urmă de jenă, că ne descurcăm de minune, că suntem pregătiți pentru tot, că avem toate cele necesare pentru a face față țării ăsteia.

Am înţeles că e nevoie, așa cum scria un fost bun prieten de-al meu, de o salubrizare reală a societății. Una în care să ne frecăm cu toții până la sânge”.