Ca mine sunt miile de pensionari despre care s-a scris de curând în ziar că vor primi ajutor de la stat, tot ca să supraviețuiască. 93% dintre pensionarii arădeni! Ei însă nu și-au permis nici măcar evadările mele. Au rămas captivi în ţara asta care nu e a lor. Și probabil mai rău ca mine, îmbrăcați în sărăcie, și scârbă, și neputință, sunt miile de angajați plătiți strict cât să poată să o ducă de la un capăt la celălalt al lunii, de la un salariu la celălalt.

La final de lună, nu vor intra în nicio librărie să-și cumpere o carte din economiile făcute, nu vor merge în niciun magazin de amenajări interioare să-și înfrumusețeze locuința, nu-și vor cumpăra nici bilete la teatru și nici la vreun concert gândit de puținii care mai organizează concerte în Arad, nu-şi vor schimba hainele gri în unele la modă. Ci vor alege să meargă la ce le oferă statul pe gratis – un târg de Crăciun la fel de ieftin ca şi hainele lor, un concert cu scaune ocupate tot de cei înstăriţi, o bere cu prietenii în faţa blocului cu iz muncitoresc.

La final de lună și de salariu vor da căldura mai jos cu încă un grad, vor stinge încă un bec și vor închide cu și mai mare viteză robinetul de apă. Lor, țara asta nu le oferă decât palme peste față, lună de lună. Și nu doar țara își bate joc de ei, ci și cei care nu-s ca ei, nu-s nici săraci, nici speriați, nici singuri în faţa recesiunii.

Celor dintâi le închid ușa toți: Guvernul, care a construit cică bugetul exact pentru categoriile defavorizate (ceea ce-i greu de crezut în orice țară în care peste 80% din populație e categorie defavorizată), dar care îi va taxa dur prin alții – le va scumpi mâncarea, utilitățile, benzina, mângâindu-i pe cap a necaz, dar și a fraternizare; instituțiile statului, puse în slujba lor, care îi vor taxa pentru orice amărât de act pe care sunt obligați prin lege să-l facă; firmele private, care vor alege să golească şi mai tare buzunarul săracilor ca să nu-l golească pe al lor; vecinii, care vor şti că bunăstarea lor e valabilă doar raportat la sărăcia celorlalţi.

Pe ei nu i-a informat nimeni că nu există țară pentru săraci. Că nu există urgențe pentru ei și nici ponturi și sfaturi utile.

Nu mă credeți pe cuvânt? Ați încercat vreodată să raportați salariul minim pe economie la vreo urgenţă a statului? V-aţi gândit vreodată de ce statul a conceput urgenţele doar pentru bogaţi? Cei săraci nu se grăbesc nicăieri? N-au niciodată securea deasupra capului? Sau urgenţele lor nu contează? V-aţi întrebat vreodată cum e posibil să existe chiar noţiunea de urgenţe la instituţiile statului? De parcă în rest mergi la stat doar când te plictisești pe acasă.

Cum e când cei de la Cadastru, de pildă, îţi cer 3.000 de lei ca să-ţi elibereze în patru zile un act de care şi săracii au uneori nevoie în regim de urgenţă şi pe care îl primeşti altfel în… 30 de zile pe bani mai puţini, dar tot pe bani (banii ăia pe care cei nevoiaşi îi vor găsi oricum cu greu în buzunare). Cei care fac în regim de urgență un act la Cadastru sunt plătiți mai bine pentru că depun un efort mai mare și rezolvă în patru zile ce alții pot doar în 30? Sigur că nu. Dar urgențele aici nu sunt pentru toți, ci doar pentru cei care și le permit.

Așa cum la fel de grav, dacă nu mai grav, urgențele medicale nu sunt pentru cei care trăiesc la limita sărăciei. Sunt tot pentru bogați. Ca şi meditaţiile după şcoală. Ca și informațiile utile despre serviciile pe care CAS le poate deconta, prin alte state și alte spitale decât ale noastre, ca şi informaţiile despre analizele medicale gratuite de care nu spune nimeni, despre beneficiile unora sau altora dintre legi sau oferte, la care n-au acces. Pentru că n-au acces la informații, la cultură, la învățământ. N-au acces nici la propria moştenire, pentru că succesiunile sunt doar pentru cei bogaţi.

Pentru săraci s-au gândit doar ajutoarele sociale. La care se adaugă ajutorul de deces, cei 50 de bani la litrul de combustibil, cele câteva sute de lei pentru căldură şi curent pe care statul le acoperă pentru ei şi pentru toţi ceilalţi, pentru că ce ți-e 90 la sută din populație sau toată populația.

Pentru săraci, dincolo de ajutoarele de sărăcie, mai sunt doar refuzurile, tonul ridicat, privirile ironice şi, o dată la patru ani, în cazul de față în 2024, promisiunea că, undeva, cândva, şi săracii vor avea o ţară pentru ei, pentru nevoile lor şi chiar şi pentru urgenţe.