„Dacă vrem să facem un bine sistemului sanitar din România, prima măsură ar fi să oprim toate investițiile în sănătate și toate proiectele europene”, susținea Timiș, un director care a reușit să țină DSP-ul arădean pe o linie de plutire într-o perioadă în care oricine se leagă la cap cu vreo instituție medicală e sau inconștient sau nebun. Declarațiile lui Timiș au iscat zâmbete și pe alocuri comentarii privind zilele ce i-ar fi deja numărate în fruntea instituției.

Dar, dincolo de patimile personale, ce-am văzut în ultimul an în sistemul de sănătate autohton? Secții care au luat foc, rețeaua de electricitate din spitale fiind suprasolicitată, o luptă continuă pentru a reuși să „producem” din nimic câteva locuri în plus la Terapie Intensivă și soluții temporare pentru probleme pe care le știm de-o viață.

Sistemul nostru de sănătate e momentan gata de a pușca, exact o țeavă aflată sub presiune pe care o lipești pe ici pe colo la fiecare fisură. La un moment dat totul va ceda, pentru că, așa cum bine știm, orice cârpeală nu rezolvă problema, ci doar o amână. Exact asta este și situația din spitale. O secție renovată pe fonduri europene, o altă făcută din donații, câteva saloane din care au dispărut gândacii și în care iarna nu-ți este frig și vara cald, vreo două-trei toalete care chiar pot fi folosite. Dar toate sunt doar petice frumos colorate pe o țeavă care pusă sub presiune va refuza să mai reziste și se va face pulbere.

Un sistem lăsat să meargă din inerție zeci de ani și fiind acum o mare de cârpituri făcute la întâmplare, n-are cum să aibă o prea mare șansă de salvare. Salteaua pătată cu sânge și întoarsă pe partea cealaltă, rămâne în continuare o saltea compromisă, indiferent de cearșaful nou pe care îl folosești.

În acest context, cine să își asume un minister cu masca pe figură, care de-abia mai poate respira? Să-l salvezi acum e un act de curaj și noroc. Pacientul de azi are toate comorbiditățile bifate și chiar dacă va mai supraviețui o vreme o va face tot din poziția unui muribund. „Bine ar fi să se oprească totul, pentru că un rău făcut odată, de dragul de a demonstra că se face ceva, are impact asupra sistemului în următorii 30-50 de ani”, își încheia mesajul dr. Timiș. Aș spune că de acum începem să plătim nota pentru munca heirupistă din ultimii 30 de ani, o muncă făcută mereu doar pentru a mai astupa o fisură și nu pentru a schimba întreaga țeavă. Ne-am făcut un obicei de a spoi cu vopseluri frumos colorate pe ici pe colo, de a face „să arate frumos” un sistem măcinat pe interior. Dar muribundul va avea în continuare zilele numărate cu o perspectivă de supraviețuire cel mult pe termen scurt, că de viitor să se ocupe cei ce vor veni…

Salteaua pătată cu sânge și întoarsă pe partea cealaltă, rămâne în continuare o saltea compromisă, indiferent de cearșaful nou pe care îl folosești.