Poate că ar trebui să ne simțim rușinați că, deși au murit, undeva, în București, tineri care abia au apucat să simtă un capăt de viață, noi nu renunțăm la petrecerea prilejuită de majoratul copiilor noștri, ci, ne mulțumim ca, printre clipele de fericire, să spunem „Doamne, ce tragedie, ce durere trebuie să îndure părinții acelor tineri” și, poate, să vărsăm o lacrimă. Sau, să îngânăm acele versuri cumplite din Gaudeamus : „Venit mors velociter, rapit nos atrociter, nemini parcetur”. Adică, nimeni nu scapă. Noi am scăpat, copilul nostru este lângă noi, nu a pierit în incendiu, simțim o strângere de inimă, o durere vagă, dar nu este durerea noastră, nu am fost afectați direct de tragedie.
Ne doare, mai vag sau mai acut, durerea altora, dar ne indignează- sau ar trebui să ne indigneze, rapacitatea, nesimțirea, lipsa oricărui sentiment omenesc în ceea ce înseamnă exploatarea la maximum a nefericirii altora. Încă de când eram copil mi-a rămas întipărită în minte expresia unui scriitor de capă și spadă, Paul Feval : „Curioșii sug lacrimile noastre precum muștele unei căprioare rănite”. Citesc pe un ziar central on line despre tragedia din clubul din București. Ei bine, textul este întrerupt de nu mai puțin de patru calupuri publicitare ! Cât de lipsit de bun simț trebuie să fii ca să profiți de moartea unor tineri pentru a-ți face reclamă? Cum poate ziarul respectiv să „onoreze” comanda plătită a unor asemenea nesimțiți ? Adică, nici măcar moartea nu te poate opri ca, printre rândurile îndoliate să strecori hohote de râs, exclamații de fericire menite să-ți promoveze afacerea, să-ți aducă bani , ție și celui care îți satisface pretențiile, în loc să refuze banii tăi cu miros de doliu? Nu este obligatoriu să fim la fel de nefericiți ca și cei cărora le-au murit copiii, dar măcar respect față de durerea lor se impune. Pentru că de asta suntem oameni, nu animale !

„Banul nu are nici miros, nici culoare, nici măcar pe aceea a doliului național”​