În 9 decembrie 2013, a fost prezentată în Biroul Permanent al Camerei Deputaților, o propunere legislativă privind declararea zilei de 24 ianuarie ca zi de sărbătoare legală, semnată de mai mulți parlamentari de la diferite partide politice.

„24 ianuarie semnifică, practic, ziua de naștere a statului național modern român și trebuie ca românii să nu uite acest lucru. (…) Recunoașterea ca sărbătoare legală este un gest simbolic care conferă acestei sărbători statutul bine meritat, deoarece există un adevăr istoric de netăgăduit: România s-a născut la Iași!”, se arată în expunerea de motive, potrivit https://www.cdep.ro/.

Senatul a adoptat proiectul de lege la 2 iunie 2014, iar Camera Deputaților la 3 decembrie 2014, cu 276 voturi ‘pentru’, 4 voturi ‘contra’, 11 abțineri, 4 nu au votat.

La 16 decembrie 2014, președintele Traian Băsescu a semnat Decretul nr. 901 privind promulgarea Legii pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române – ca zi de sărbătoare națională, care a devenit Legea nr. 171/2014, se arată pe https://legislatie.just.ro/, publicată la 18 decembrie, în Monitorul Oficial nr.922.

Potrivit Legii nr. 171, autoritățile administrației publice centrale și locale pot organiza și sprijini logistic și material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile.

Prin Legea nr. 176 din 7 octombrie 2016 pentru modificarea alin. (1) al art. 139 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial nr. 808 din 13 octombrie 2016, 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române a fost declarată zi nelucrătoare. Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituția României, republicată, conform https://legislatie.just.ro/.

Manifestări dedicate împlinirii a 167 de ani de la Unirea Principatelor Române sunt organizate în această zi la Iași, orașul Unirii, dar și în București și în întreaga țară.

***

Unirea Principatelor era un deziderat formulat încă din timpul Revoluției de la 1848 când, la Brașov, la 12/24 mai, se elabora programul-legământ: „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: „Unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat neatârnat românesc”.

Protectoratul Rusiei asupra Principatelor a încetat în urma înfrângerii suferite în războiul Crimeii (1853-1856) și în urma Congresului de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie). În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea, ca în Principatele Române, locul protectoratului să fie luat de garanția colectivă a Marilor Puteri europene (Franța, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman și Regatul Sardiniei), cu menținerea suzeranității otomane. Totodată, Poarta se obliga să respecte administrația independentă și națională a Principatelor, precum și deplina libertate a cultului, a legislației, a comerțului și navigației. S-a hotărât, totodată, convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunțe asupra organizării viitoare a celor două țări.

„Comitetul Electoral al Unirii” de la Iași a fixat la 1/13 martie un program politic, preconizând unirea Principatelor într-un singur stat, neutru și autonom, în frunte cu un prinț străin (și domnie ereditară), adunare reprezentativă, garanția colectivă a puterilor europene ș.a. În același sens, a fost înființat și la București, la 3/15 martie 1857,„Comitetul Central al Unirii”, organ de conducere al partidei naționale muntene care și-a fixat un program asemănător cu acela al unioniștilor din Moldova. Adunări ad-hoc au fost organizate în cele două Principate iar prin cele două Rezoluții aproape identice votate în Moldova la 7/19 octombrie 1857 și în Țara Românească la 8/20 octombrie 1857, se cereau: autonomia și neutralitatea celor două Principate și unirea lor într-un singur stat cu numele de România; prinț străin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; neutralitatea și inviolabilitatea noului stat; guvern reprezentativ și constituțional, Adunarea obștească cu putere legislativă, garantarea colectivă a celor șapte puteri, potrivit lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

În ultima zi a Conferinței de la Paris (10/22 mai-7/19 aug. 1858) a fost semnată Convenția de la Paris, actul internațional, și, totodată, nou statut fundamental al Principatelor, conform lucrării „Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003). Potrivit reglementărilor acestuia, cele două țări menținute sub suzeranitatea Porții și sub „garanția colectivă” a puterilor urmau „să se administreze liber și în afara oricărei ingerințe a Înaltei Porți” purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, separația administrativ-politică fiind menținută mai departe. Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn și miniștrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din țara respectivă și Comisia centrală nou instituită, comună Principatelor. Domnul urma să fie ales în fiecare țară ‘pe viață’. Comisia centrală și Curtea de Casație urmau a fi comune celor două țări, iar armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanților lor. În ansamblu, Convenția de la Paris, deși nu acorda Unirea, apropia pe români de momentul realizării unificării celor două principate.

La 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, în Moldova, erau deschise lucrările Adunării elective, fiind validate mandatele a 55 de deputați. Deputații majorității s-au întrunit în seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, pentru a se pune de acord asupra persoanei candidatului comun. După mai multe ore de dezbateri, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza care a fost acceptată în unanimitate de deputații prezenți. Adunarea electivă s-a întrunit la 5/17 ianuarie 1859, pentru a-l alege pe domn, prin vot deschis. Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputați prezenți.

Alegerile pentru Adunarea electivă din Muntenia s-au desfășurat între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859, în care conservatorii au obținut 46 din cele 72 de mandate existente. Lucrările Adunării elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859, sediul reprezentanței naționale fiind înconjurat de mii de oameni. Membrii Partidei Naționale s-au reunit în noaptea de 23 spre 24 ianuarie la hotelul „Concordia” din București unde atât deputații majorității conservatoare cât și cei ai Partidei naționale căutau o soluție. La propunerea lui Dimitrie Gr. Ghica, a fost adoptată soluția dublei alegeri.

În dimineața zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11.00, lucrările Adunării s-au reluat. Deputatul Vasile Boerescu, în numele Partidei naționale, a cerut o ședință secretă, în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii și subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenției”, a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și ca domn al Țării Românești. Reveniți în sala de ședințe, cei 64 de deputați au votat, consacrându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenției de la Paris, națiunea română a obținut victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la București, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm, notează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

La Conferința de la Paris (26 mart./7 apr.-25 aug./6 sept. 1859) a fost recunoscută de jure, la 1/13 aprilie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria și Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul la 25 august/6 septembrie 1859. Austria recunoscuse de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne românești, de la Iași și de la București. Recunoașterea dublei alegeri de către Puterile garante și Imperiul Otoman a consacrat uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii.

Unirea administrativă și politică a Principatelor a fost completă prin emiterea de către Poartă a „Firmanului de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, la 22 noiembrie/4 decembrie 1861, prin care se admitea, în principal, unirea ministerelor de la Iași și București într-un singur guvern și a Adunărilor elective într-una singură, notează lucrarea „Scurtă istorie a românilor” (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977).

Primul guvern unitar al României a fost format la 22 ianuarie/3 februarie 1862, sub conducerea lui Barbu Catargiu iar la 24 ianuarie/5 februarie 1862, era deschis la București, primul Parlament al României.

Sursa: AGERPRES