În plus, organizatorii au anunţat că vor ajunge şi doi actori din film, Mimi Brănescu şi Ana Ciontea, care vor răspunde la întrebările publicului după proiecţia lungmetrajului.

Rezumatul postat de organizatori pe Facebook mă pune oarecum în tema cu acţiunea filmului:

„Acțiunea din SIERANEVADA are loc la trei zile de la atentatul din redacția hebdomadarului parizian Charlie Hebdo și la patruzeci de zile de la moartea tatălui său, când Lary, un medic trecut de 40 de ani, urmează să își petreacă ziua de sâmbătă însoțit de tânăra lui soție, în sânul familiei, reunite cu ocazia comemorării celui dispărut. Evenimentul, însă, nu se derulează conform așteptărilor…” Şi nici filmul nu se derulează conform speranţelor mele. Cum a fost ? Obositor. Iar sentimentul de deja-vu m-a însoţit pe parcursul a aproape trei ore interminabile. Mă obişnuisem cu ideea ca voi vedea un film neo-realist, dar totuşi speram la o evoluţie a trendului cinematografic care a pus stăpânire pe filmul românesc din ultimii ani.

Iar cadre lungi, iar zgomot de fond exagerat, iar radio pe post de muzică de film, iar soţia vorbăreaţă, Ceauşescu, bloc, vecini, tapet îmbâcsit, sarmale, popă… oare societatea românescă nu oferă altceva drept inspiraţie? De fapt, toate aceste ingrediente nu ar fi fost o problemă, doar că prin folosirea lor în mod repetat şi abuziv de regizorii români au devenit cu timpul clişee ieftine, generatoare de forme fără fond. Reţeta poate fi bună, însă îmbinarea tuturor elementelor şi execuţia regizorală stau la baza unui succes sau a unui eşec, iar în acest caz nu e prima variantă. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, ce e clişeu ieftin pentru noi românii, poate fi ceva exotic pentru publicul internaţional (si invers), şi de aici probabil unele aprecieri, nominalizări şi premii câştigate de cineaştii români la festivalurile de peste hotare.

Mi-au venit în minte Lars von Trier şi mai puţin cunoscutul Jim Jarmusch, care pot face un film despre nimic să fie interesant sau un cadru lung de câteva minute să te ţină atent cap-coadă, construcţia lor fiind fără cusur. Dar e cale lungă până la ei, de la al nostru Cristi Puiu, poate comparaţia e niţel exagerată pentru moment. Totuşi, îi admir consecvenţa şi faptul că rămâne fidel stilului care l-a consacrat, orice ar fi. Important este să şi evolueze, să dezvolte abordarea acestui stil cu note originale şi cadre mult, mult mai bine pregătite.

Lăsând opţiunea regizorală la o parte, între actorii din „Sieranevada” sunt diferenţe notabile, adică între cei din „garda veche” şi cei mai noi: unii interpretează şi ştiu să construiască personaje credibile, alţii nu reuşesc să treacă de recitarea scenariului, unii au dicţie, alţii murmură ceva… oscilaţii care m-au scos din poveste în mod repetat. Poate şi pe alţii, din moment ce au ieşit din sală cu mult înainte de finalul proiecţiei, când actorii Mimi Brănescu şi Ana Ciontea au răspuns câtorva întrebări venite din public.

Ar fi fost şi întrebări pentru regizor, dar cum nu a fost prezent, au rămas retorice. Mi-ar fi plăcut să aflu dacă filmele lui sunt făcute pentru publicul larg sau pentru juriul festivalurilor. Sau de ce muzica de film e atât de străină pentru regizorii români, de ce comunismul sau mizeria spaţiului locativ îi fascinează atât de tare? De ce el, Cristi Puiu, abordează neo-realismul? Din convingeri pur estetice sau un buget redus poate schimba radical maniera regizorală? Sunt doar câteva dintre curiozităţile mele, un simplu spectator din sala 7.

Amatori de cinema, înarmaţi-vă cu răbdare dacă vreţi să vedeţi „Sieranevada”, Cristi Puiu vă pune iar la încercare!