Zilele acestea vuiesc ziarele, televiziunile despre informația incredibilă și anume că Biserica Catolică și Federația Bisericilor protestante din Elveția, analizează schimbarea unui verset din rugăciunea „Tatăl nostru”, prima rugăciune rostită de Mântuitor, prin care Și-a învățat ucenicii să se roage Tatălui Ceresc.

Dacă integrăm informația în contextul social-politic-cultural în care trăim și analizăm lucrurile după învățăturile Sfintei Scripturi, înțelegem că toate duc înspre aceeași țintă: o globalizare clară, o unificarea a tuturor forțelor conducătoare ale lumii, deci și a bisericilor. Desigur, elementele acestei unificări nu sunt întotdeauna ușor vizibile, dar dacă cineva este cu adevărat încrezător în Scripturi, atunci el va vedea și va analiza schimbările exact după învățăturile lui Iehova Dumnezeu și ale Fiului Său, Iisus Hristos.

În ceea ce mă privește, mărturisesc faptul că am meditat deseori la versetul din rugăciunea Tatăl nostru: „…și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău” (Matei 6, 13). Am auzit în jurul meu multe păreri, îndeosebi că aici texul nu este bine tradus, deoarece Dumnezeu nu duce în ispită omul, ci diavolul face aceasta. Dar cum să fie tradus greșit, când toate Bibliile din limbile cunoscute, au aceeași traducere?

„…ne nous induis pas en tentation, mais delivre – nous du mal” (La Saint Biblie, Esaie 55, traduite sur les texte originaux hebreu et grec, traducere după Louis Segond). „…don t cause to be temted (tested), but save us from the Evil One (The devil)” (Holy Bible, , Texas, translated from the original languages).

Dorința de a ști adevărul m-a determinat să mă rog și să reflectez ani în șir la acest verset, prin Duhul Celui Care este Adevărul. Am înțeles – și exprim aici părerea mea personală, dar bazată pe îndelungi meditații și studii – că Dumnezeu este bun dar și drept în același timp, cu toate că oamenii accentuează, de regulă, prima latură. Dar în Dumnezeu se întâlnesc deopotrivă bunătatea, credincioșia, dreptatea și pacea, pentru mântuirea (fericirea) sufletelor noastre (Psalmul 85, 10). În dreptatea Sa, cred că uneori poate (are dreptul) „să ispitească” (să-i încerce) pe cei pe care îi iubește. Chiar Scripturile spun: „Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești mustrat de El. Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește. Suferiți pedeapsa: Dumnezeu se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?” (Evrei 12, 5-7).

Planul de mântuire al lui Dumnezeu, pentru fiecare dintre noi, este cunoscut doar de El. În acest proces de curățare, de sfințire permanentă a sufletelor noastre, după voia Celui care ne-a mântuit, survin, cu siguranță și sincope, iar Tatăl din cer știe cum să intervină ca să ne readucă pe drumul Său. În cazul în care ne dorim acest lucru!

De asemenea, Scriptura spune: „Nu vă înșelați: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera” (Galateni 6, 7).

Revenind la rugăciunea „Tatăl nostru”, se poate observa că Mântuitorul ne-a transmis-o într-un moment anume al vieții Sale pe Pământ. După ce „Iisus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit” (Matei 4, 1). Acesta este momentul când transmite ucenicilor cum să se roage lui Dumnezeu: după ispitirea de patruzeci de zile la care, precum Scriptura ne spune, a fost dus chiar de Duhul Sfânt. Motivele pentru care Tatăl a decis și acceptat această ispitire sunt mai multe (şi sunt dezbătute, în viziunea mea, în cartea „Și eu am ales drumul cel bun. Cum am ajuns să-L cunosc pe Dumnezeu”). În același timp, tabloul ispitirii denotă, clar, că ispititorul este Diavolul, iar Salvatorul este Dumnezeu, iar oamenii au aici un exemplu de luptă împotriva celui rău.

Plecând de la experiența ispitirii teribile de către Satan, eu cred că Mântuitorul ne spune, prin vocea apostolilor, să-L rugăm pe Tatăl nostru să nu ne lase singuri în fața unei astfel de ispite pe care a avut-o propriul Fiu. Iisus știa cât de dificil a fost și dorea ca noi să fim feriți de astfel de ispite deoarece cunoștea, de asemenea, că am face față extrem de greu.

Viața cu Dumnezeu este o viață de credință și de experimentare zilnică a acesteia. Doar printr-o credință puternică și prin aplicarea zilnică a învățăturilor Sfintei Scripturi, vom reuși să ne ducem până la capăt „cu frică și cu cutremur” mântuirea dată de Tatăl prin Fiul Său, Iisus Hristos. Dar, îmi aduc aminte mereu de cuvintele pe care Fiul le-a rostit înainte de înălțarea la cer: „Dar când va veni Fiul omului va găsi El credință pe Pământ?” (Luca 18, 8).