Dimensiunea lui „NU”

Cu un an în urmă, Tratatul fusese respins. Încăpăţânarea irlandezilor de-a spune „NU” unei probleme ce vizează consolidarea UE, poate să ni se pară, nouă, românilor, bizară. Mult mai ciudată şi mai greu de înţeles decât mofturile polonezilor, care, la rândul lor, s-au cam obişnuit să spună „da”, abia după ce li s-au împlinit poftele.

 De ce ne vine greu să-i înţelegem pe irlandezi, polonezi, ba chiar şi alte naţiuni europene care n-au intrat în UE? Pentru simplul fapt că au o altă atitudine faţă de Uniunea Europeană, în comparaţie cu noi. Ei meditează asupra intereselor naţionale, calculează ce au de câştigat şi ce au de pierdut. Iar când interesele le sunt lezate, se luptă pentru îndreptarea situaţiei, cer UE să promoveze decizii care să nu aducă niciun fel de prejudiciu acelor interese. Bunăoară, repetarea referendumului de ieri s-a desfăşurat pe baza unor concesii făcute de UE, care a promis că nu se va atinge de o serie de „caracteristici celtice”, cum ar fi interzicerea avortului, neutralitatea militară şi administrarea propriului sistem de taxe.

 Ne-am cântărit şi noi atât de riguros „specificul românesc”? Absolut deloc. Pentru că noi nu avem ştiinţa de a spune „nu”. Mentalitatea noastră este deficitară, nu cuprinde şi această dimensiune. Noi n-am pus nicio condiţie pentru aderarea la UE. Ne-am predat pur şi simplu – ca în bancul acela cu Bulă, când spunea că ar vrea să ne cucerească americanii, ca să trăim mai bine. Am stat la poarta UE, în genunchi şi cu  căciula în mâini, implorându-i să ne ia şi pe noi, să ne primească la ei, cu tot cu ţară (că tot nu ştim ce să facem cu ea!). Ne gândeam că vom trăit mai bine şi evident, scoteam din calcule că ar trebui să fim mai serioşi, mai harnici, mai responsabili. Mizam pe faptul că vom primi bani de la UE, dar nu şi pe faptul că (ai dracu , europenii!) ne vor cere să-i luăm muncind.

 Pe scurt, îi credem ciudaţi pe irlandezi, pe polonezi etc., dar noi suntem şi mai ciudaţi. Nu ştim ce vrem. Şi dacă nu ştim ce vrem, poate nici nu vrem să vrem, cum să-l fi învăţat pe „NU”?! Căci, vorba unui profesor pe care l-am avut la facultate, „a afirma e un flec; totul e să ştii să negi”.  

T.M.