Când stai de vorbă cu Mariana Dan, observi că zâmbeşte mereu, are idei originale, când este emoţionată (şi asta se întâmplă des) se înroşeşte puternic la faţă, nu-i fanatizată în judecăţi atunci când vorbeşte de românii din care se trage şi de sârbii în mijlocul cărora trăieşte. A fost prietenă cu Ioan Flora şi-l admiră, ca toţi clocotriştii, pe Nichita Stănescu. Îmi vine să cred că parola lor de recunoaştere este „oul şi sfera“.
Am întâlnit-o, cu mulţi ani în urmă şi mi-a plăcut de la început lipsa ei de prejudecăţi şi apetitul ei autentic pentru cultură…
Cartea de poeme pe care o pregăteşte, acum, pentru tipar se cheamă Îngerii din staţie. Un titlu, nu mai încape îndoială, clocotrist. La rigoare poate fi pus şi în descendenţa suprarealismului, în varianta oniric-barocă a lui Dimov care, se ştie, popula „bâlciurile“ lui răsăritene cu îngeri, fauri, licorni şi alte fiinţe fantastice.
Mariana Dan nu transcrie însă „vise treze“, cum face Dimov, poemul ei este mai aproape de complicaţiile realului şi de stările ei de existenţă. Îngerii ei aşteaptă, rebegiţi de frig sau topiţi de caniculă, în staţii mohorâte sau cară în dăsagi de întuneric câini şi maimuţe… Altă dată un înger albastru, tocmai coborât de pe sticla televizorului, îi plânge pe umăr. La Dubrovnik, îngerii ţin cerul să nu cadă în mare, la Belgrad noaptea îngerii stau în tovărăşia câinilor, apropiere oximoronică în bună tradiţie a imagiştilor din anii ’30. În poezie nimic nu se pierde, totul se reciclează. Postmodernitatea şi-a făcut un program în acest sens. Observ că „clocotrismul“ (ilustrat în limba română, în chip elocvent, de regretatul Ioan Flora – un poet pe care critica literară ar trebui să-l citească mai atent şi să-l pună în adevărata lui valoare!) valorifică în chip inteligent această tehnică poetică. Marian Dan o foloseşte şi ea cu abilitate.
Lângă îngeri stau nu numai câinii, dar şi gândacii de bucătărie, din când în când câte un demon verde şi o sticlă de Tuborg. Peste Câmpia Mierlei cade o ploaie neagră şi femeile însărcinate din această regiune năpăstuită nasc numai fete. Semn bun: „când se nasc fete / n-o să mai fie război“… Alt simbol ce se repetă este lupul care, avertizează poeta, nu-i securistul din cartier, nu-i nici semnul fricii, ci acela – mai complex – al singurătăţii. Lupul sur, hăituit, circulă prin spaţiul acestei poezii voit inestetice, dominată de imagini crude. O poezie care amestecă programatic livrescul cu existenţialul şi încearcă, în modul postmoderniştilor, să valorifice Kitschiul din lumea actuală. Un exemplu: „iubirea mea / spânzurată de cravată / în beci / ca-ntr-un vagin / în sala de şedinţe / meeting room“.
O combinaţie care aminteşte de stilul „fracturiştilor“ noştri. Cât de performant este acest poem care fuge de toate formele de seducţie ale lirismului tradiţional? Deocamdată poemul inspectează zonele inestetice ale realului derizoriu şi, cu gândul la Grecia şi Roma („Grecia-i departe, / de Roma şi mai şi“), cultivă singurătăţile, tăcerile crâncene şi combinaţiile imposibile dintre lucruri… Secţia feminină a „clocotrismului“ se dovedeşte, astfel, a nu fi deloc intimidată şi nici resemnată în faţa violenţelor lumii din afară.
Doar din când în când, Mariana Dan observă că îngerii săi abandonează staţiile din oraş şi plutesc, nu prin celule negre, ci printr-un văzduh mai pur. Atunci poeta îşi permite să lase deoparte raporturile oximoronice şi să ofteze frumos, omeneşte:„o, suflete al meu aruncat între două maluri:
drum prin întuneric“…
Doru Sinaci
Citiți principiile noastre de moderare aici!