Disperarea din spatele furiei

Furia, ura viscerală a preşedintelui
împotriva presei nu sunt o noutate. Simptomele
iritaţiei prezidenţiale au izbucnit în
urmă cu vreo doi ani, iar pe parcurs patologia a
fost confirmată. Mogulii din presă,
Voiculescu şi Vântu, au devenit subiect
permanent pentru Băsescu. Trusturile acestora,
încearcă dumnealui să-i convingă
pe români, reprezintă chintesenţa
presei ticăloşite. Folosesc
ziarişti-tonomate pentru a-l discredita. Sunt puse
în slujba forţelor malefice. Reprezintă
putreziciunea care sufocă democraţia.
În fapt, esenţa atacurilor lui Băsescu
împotriva presei are un scop bine determinat –
discreditarea acesteia.

 Suntem în faţa unei
încercări disperate de-a inocula în
mintea cetăţeanului convingerea că presa
nu merită a fi luată în seamă.
Desigur, atunci când e vorba de dumnealui, despre
felul în care înţelege să
îşi exercite mandatul, despre viciile
şi păcatele sale, despre clientela cu care
s-a înconjurat, despre afacerile acelei
clientele. Şi toate acestea pentru că presa,
după vreo doi ani de tratament
îngăduitor, excesiv de îngăduitor
în unele situaţii, a considerat că este
cazul să averizeze cetăţeanul cu privire
la păcatele preşedintelui. La multele sale
păcate!

 Preşedintele Băsescu este astăzi
în război cu aproape întreaga
presă – excepţie instituţiile publice de
presă şi B1 TV (ce buni şi utili au
devenit fraţii Păunescu!). Dar uită
că nimeni n-a câştigat
bătălia cu presa. Uită sau refuză
să accepte şi că sunt ziarişti care
aleargă după adevăr şi luptă
ca adevărul să ajungă la oameni. Cum s-a
întâmplat în „cazul
Ridzi”. Se teme preşedintele că vor
urma şi alte dezvăluiri? Tremură că
ar putea pierde alegerile, din pricină că
presa a pus reflectoarele pe dumnealui, iar electoratul
ar putea fi indignat ori scârbit de ceea ce vede?
Se prea poate. Furia sa vine din disperare, iar
disperarea este generată de conştiinţa
că deja a pierdut încrederea
majorităţii românilor. Iar presa nu se
astâmpără!

Tristan Mihuţa