I-am spus odată unei persoane apropiate mie, că nu o voi ierta niciodată pentru ceea ce mi-a făcut. S-a întâmplat în urmă cu câțiva ani și durerea pe care mi-a pricinuit-o m-a determinat să cred că niciodată nu voi putea trece cu vederea peste cele întâmplate. Am ținut supărarea destul de mult timp, dar simțeam cum îmi perturbă zilnic viața. Apărea în cele mai nepotrivite momente, deghizată sub forma unui gând negativ, și se declanșa de la discuții sau întâmplări zilnice banale care, aparent, nu aveau nicio legătură cu originea supărării mele. Simțeam cum furia și un sentiment de neputință preia controlul, devine șef peste viața mea și peste relația mea cu acea persoană. Deși nu sunt un om al conflictelor, gândurile de răzbunare îmi dădeau târcoale tot mai des. Atunci am înțeles că am de ales între a intra într-un periculos joc mânat de furie și durere sau de a îmi orienta atenția asupra trăirilor mele și spre înțelegerea acestora. Optând pentru a doua variantă, am pus sub lupă gândurile și emoțiile care mă invadau, încercând să văd ce stă în spatele lor și care este legătura dintre ele. Iertarea nu a venit de pe o zi pe alta; s-a cuibărit încet, mișcare cu mișcare, în sufletul meu, făcându-și din ce în ce mai mult loc.

Iertarea este liniștirea minții și a sufletului. Când iertăm cu adevărat, iertăm pentru noi, nu pentru alții. Iertăm pentru că ținem la persoana noastră, pentru că vrem să o protejăm și vrem să ne fie bine. Nu iertăm din mărinimie, iertăm pentru că facem alianță cu sinele nostru și reușim să ne iubim. Pentru că iubindu-ne acceptăm propria imperfecțiune și, implicit, pe a celuilalt. Acceptăm faptul că, la fel ca și mine, celălalt poate greși, iar greșeala lui mă poate afecta într-un mod neplăcut.

Totuși, nu cred că putem și că trebuie să iertăm totul, și când spun asta mă refer la traumele pricinuite de abuzuri psihice și fizice care pot fi atât de marcante, încât efectele și consecințele lor le transmitem mai departe voluntar ori inconștient copiilor, nepoților, strănepoților… Cu toate acestea, chiar dacă în unele situații nu putem oferi iertare, este bine măcar să încercăm, într-un fel, să facem pace cu ceea ce ni s-a întâmplat. În termeni psihologici, să încercăm să integrăm acele evenimente negative care ne-au făcut să ne pierdem echilibrul și să încercăm să găsim o explicație acceptabilă, un sens pentru cele întâmplate, pentru a putea merge mai departe. Avem dreptul să fim răniți, furioși, necăjiți, îndurerați, îngroziți, revoltați de ceea ce ni se întâmplă într-un anumit moment al vieții. Este bine să ne identificăm și să numim întotdeauna emoțiile care ne trec; făcând asta, putem evita să le băgăm într-un sac fără fund, de unde sar în cele mai neașteptate momente și pun stăpânire pe noi.