Legi cu frână

Un „ilustru” exemplu este legea care
prevedea majorarea salariilor profesorilor cu 50 la
sută – a fost promulgată ca să nu fie
aplicată niciodată. Alte legi plutesc
în aer de ani buni. Una e legea asigurărilor
obligatorii pentru locuinţe, mereu
amânată. Alta este cea care
reglementează vânzarea în pieţe a
produselor de origine animală, în
conformitate cu normele Uniunii Europene – nici
astăzi aplicată.

 Poate nu m-aş fi oprit asupra acestei
chestiuni, dacă nu ar fi fost scoasă o
nouă lege cu puţine şanse de a fi
aplicată: Legea Înmormântărilor
529/2009. Şi ea, concepută pentru a ne
alinia, din acest an, normelor UE. Prevederile acestei
legi dau peste cap tipicul
înmormântării la români. Că
se interzic bocitoarele, n-ar fi o problemă.
Inaplicabilitatea legii devine evidentă atunci
când se invocă obligativitatea
renunţării la priveghiul de acasă,
respectiv obligativitatea depunerii decedatului la
capelă. Să zicem că unii ar renunţa
la conservatorism şi ar accepta să nu mai
ţină mortul în casă, trei zile.
Dar cum să-l depună la capelă când
capelele, mai ales la ţară, nu prea
există. Ba, dacă ne gândim bine, nici
măcar Aradul, care se revendică drept un
oraş cu aer occidental, nu dispune, în
cimitirele sale, de capele dotate în conformitate
cu standardele europene.

 Una la mână. În al doilea
rând, legea prevede ca hainele decedatului
să fie biodegradabile, iar salteaua din sicriu
să fie absorbantă, pentru ca eventualele
scurgeri de lichide să nu polueze pânza
freatică. Apoi, sicriul trebuie să aibă
grosimea de minimum trei centimentri şi să
fie dotat cu epuratoare pentru filtrarea aerului.
Să nu mai vorbim de alte cerinţe ale legii
în cauză, pentru a asigura o
înmormântare ecologică. De unde vor
scoate românii bani în plus pentru a
răspunde acestor obligaţii, când
mulţi abia au bani de o înmormântare
„clasică”, mult mai puţin
costisitoare? Aşadar, nu sunt capele, nu sunt
bani, nu există nici prea multă
voinţă de renunţare la tradiţii.
Urmarea? Încă o lege va rămâne pe
hârtie, poate zeci de ani, de acum încolo.

Tristan Mihuţa