În concubinaj cu absurdul

Dacă am ajuns să n-o mai (să nu ne mai)
înţelegem noi înşine,
românii, atunci trebuie să acceptăm
că un neamţ, obişnuit cu rigoarea
lucrului bine făcut, nu are cum să ne
desluşească felul de a fi.

Absurdul te izbeşte la tot pasul.
Bunăoară, o instanţă de
judecată, din Braşov,
hotărăşte să fie eliberat un teren
de circa 400 metri pătraţi (în termen
de cinci zile!), pentru că a fost
încălcat dreptul de proprietate al unui
cetăţean. Teoretic, sentinţa e
corectă. Numai că pe acel teren se află
un pasaj rutier foarte important. Cum să-l
demolezi în cinci zile!? Şi cum să
instaurezi haosul în trafic? Decizia este cu
atât mai bizară cu cât instanţa
ştie de pasaj şi de utilitatea sa
publică. Putea impune despăgubirea
„grasă” a proprietarului, dar a ales
să-i retrocedeze terenul dintre doi piloni de
pasaj!

Absurd este şi faptul că autostrăzile
din România – peticele de autostadă – ne
costă cu 40% mai mult decât este costul
mediu în Europa. „Regii asfaltului”
se jură că operează cu preţul
corect, dar averile lor ne sugerează că au
profituri uriaşe. Sigur, vorba românului,
s-ar putea spune că nu e prost cine cere, prost e
cine dă. Dar toţi ştim că, în
cazul asfalturilor, nici cel care dă nu e prost; e
doar şmecher – că nu dă din banii lui,
nu riscă nimic, ba iese şi în mare
câştig.

Apoi, nu este absurd să dispară o flotă
şi să nu răspundă nimeni? Sau,
că procesele celor acuzaţi de luare de
mită şi de grave prejudicii aduse interesului
public – de la fostul premier, Adrian Năstase, la
primarul Aradului, Gheorghe Falcă – fie nu
încep, fie bat pasul pe loc, de ani de zile? Sau,
că se pot fura arme, cât să
încapă într-o furgonetă, din
depozitul unei unităţi militare? Absurd este
gradul de corupţie din Poliţia
Română (nu vorbim doar de Piteşti
şi Iaşi!), din Justiţie, din Guvern, din
fotbal, de peste tot.

Absurdul este însă însăşi
condiţia noastră, felul nostru de a fi.

Tristan Mihuţa