M-am trezit la şapte fără zece şi părea să am o zi obişnuită. Mi-am făcut o cafea şi m-am instalat la laptop. La ora 7.38 mi-a intrat un mesaj pe WhatsApp, pe grupul de presă al ISU Arad. Era anunţat un eveniment rutier: o maşină a plonjat de pe pasajul Micălaca pe liniile de tramvai. Din fericire, accidentul s-a soldat doar cu un rănit. Dar a fost suficient cât să mă facă să mă întorc în timp şi să privesc moartea în faţă. În octombrie 2018, sub acelaşi pasaj, dar pe celălalt sens de mers, doi tineri au murit după ce maşina în care se aflau a căzut de la înălţime. Am fost atunci la faţa locului şi am făcut fotografii. Îmi amintesc clar trupurile neînsufleţite ale celor doi tineri, învelite în folii de aluminiu. Am şi acum în faţă imaginea maşinii zdrobite, despre care în primă fază nici nu mi-am dat seama în ce poziţie se află. Am resimţit întreaga atmosferă de acum patru ani, am retrăit emoţia terifiantă a acelor momente.

Puţin după prânz, mă aflam în redacţie când am aflat că a murit un preot. Era pensionar, avea 75 de ani şi a fost răpus de boală. O moarte oarecum firească, în condiţiile date. Dar tot moarte.

Seara a venit cu un nou episod întunecat. Un asistent medical care avea o firmă de îngrijiri la domiciliu a decis să-şi pună capăt zilelor. Avea 37 de ani, era cunoscut în oraş, lumea îl îndrăgea. Eu nu îl ştiam decât de pe Facebook, unde avea câteva mii de prieteni între care mă aflam şi eu. Nu era deloc secretos cu viaţa sa privată, aştepta un copil împreună cu iubita lui, păreau fericiţi. Tocmai de aceea, gestul său extrem a şocat. În curiozitatea-mi morbidă, am dorit să aflu cum s-a sinucis. Am fost informată că a fost găsit într-o baltă de sânge; nu a fost deloc greu să-mi închipui scena. Era trecut bine de ora 22 şi eu aveam încă această imagine în minte.

A fost atât de multă moarte adunată într-o zi încât a devenit copleşitoare. A fost, în egală măsură, şi prilej de analiză, de meditaţie, de „revelaţie”: poate n-ar strica să punem mai mult preţ pe viaţă. Că e bună, că e grea, că e roz sau mai puţin roz, important e că suntem în viaţă. Hai să o trăim cât mai frumos cu putinţă!