Dimineață. Puțin după ora 10, cobor din tramvai în stația din dreptul Primăriei Arad. Un tânăr aleargă spre tramvai. Îl văd, atât eu, cât și alți doi arădeni trecuți puțin de prima tinerețe. Doamna din fața mea, mai aproape fiind de ușă, apasă insistent pe buton pentru ca tânărul să mai poată urca în tramvai. Ușa, însă, rămâne impasibilă și se închide. Insist și eu. Apăs, apăs. Ajunge și tânărul care mai apucă și el să facă o ultimă încercare la ușa din spate a tramvaiului. Dar, tramvaiul pornește mai departe și ne lasă pe toți în urma lui. Tânărul pare resemnat. Noi ne uităm unii la alții și doamna deznădăjduită mă întreabă:
„Oare de ce suntem atât de răi?”.
Câteva oftaturi mai târziu ne vedem fiecare de drumul nostru.
Și-mi aduc aminte cum în urmă cu o săptămână, mergând către Parcul Reconcilierii, în coloana celor câțiva etnici maghiari care au pornit de la Biserica Catolică de la Teatru pe jos spre Parcul Reconcilierii, am asistat din nou la un incident care a ridicat aceeași întrebare: De unde avem atât de multă răutate? Străduța Vasile Goldiș fusese închisă traficului auto pentru câteva minute, nu mai mult de vreo 10, cât le-a luat oamenilor să o traverseze înspre Parc. La un colț, un polițist local le explica șoferilor că nu durează mai mult de câteva minute. Dar șoferii? Care cu claxoane, care au ieșit din mașini, injurii, ocări și cuvinte aruncate înspre polițistul care, fie vorba între noi, n-avea nicio vină. De unde atâta răutate? De unde atâta frustrare și lipsă de empatie?
Și, pentru că orice argument are nevoie de trei exemple, foarte recent un tânăr arădean de 20 de ani s-a ales cu o bătaie zdravănă în urma căreia chiar și-a pierdut ochiul stâng. De la ce-a pornit totul? De la simplul fapt că stătea sprijinit de o mașină parcată.
În mod cert exemplele sunt multe și pot continua.
De unde am strâns în noi atâta răutate? Cum am ajuns să uităm să mai fim oameni? Probabil de la frustrările unui trai tot mai greu, plin de neajunsuri și oboseală. Pare că stăm cu toții pe un butoi cu pulbere, iar o simplă scânteie e suficientă să ne facă să „ne pierdem mințile”. E doar o chestiune de timp.
Până atunci, ar fi bine să nu uităm să fim oameni, să ajutăm dacă putem și dacă nu, măcar să nu facem rău.
De unde am strâns în noi atâta răutate? Cum am ajuns să uităm să mai fim oameni?
Citiți principiile noastre de moderare aici!