Îl urmăresc pe Alexandru Rogobete de la prima sa prestație ca ministru al Sănătății în Guvernul Bolojan, când a avut câteva intervenții și proiecte demne de luat în seamă, chiar dacă, pe alocuri greu de pus în practică, dacă ești familiarizat și cu realitatea din teren, nu doar cu calculele hârtiei. În orice caz, o altă abordare, comparativ cu cea a colegului său de partid, Alexandru Rafila.
Prestația de atunci l-a recomandat, probabil, pentru o nouă rundă la Ministerul Sănătății, de data aceasta, nu într-un guvern de coaliție, ci într-unul PSD. Fapt care pare să-i fi dat aripi și resurse nebănuite. Cel puțin în online.
De când și-a preluat mandatul, Rogobete face de toate, desigur, pe paginile de socializare. Sună pe la ambulatoriile spitalelor pentru a-și programa „bunica” la medic, solicită poze cu mâncarea din spitale, pe care o și evaluzează în comentarii cu așa da, așa nu, anunță descinderi ale corpului de control la unitățile sanitare. Pe scurt, împarte pumni în stînga și-n dreapta, ca într-un film cu Piedone. Și, pentru că „pumnii mei minte nu are”, Rogobete s-a luat, mai nou, la bătaie cu pacienții bolnavi de cancer, care au îndrăznit să reclame faptul că un medicament din schema de tratament nu se regăsește în farmacii. Cu niște cifre în față și zero informații din mediul real, Rogobete îi acuză pe bolnavi de dezinformare și rea intenție pentru că realitatea din birou e mai adevărată decât experiența celor care se confruntă cu lipsurile semnalate.
Cert este că Rogobete are timp suficient să răspundă în comentarii, pe rețelele de socializare, unor bolnavi pentru care timpul ar putea fi extrem de limitat și extrem de dependent de un tratament pe care, culmea, nu vor să-l găsească în farmacii. Nu întreabă unde trebuie, nu fac și ei un efort minim să bată la ușa următoarei farmacii, și a următoarei și așa mai departe. Pentru că lui Rogobete i se pare absolut normal ca pacienții diagnosticați cu boala asta cumplită, să fie nevoiți să bată din poartă în poartă pentru tratamentul care ar trebui să le fie la îndemână. Ce așa mare lucru, până la urmă, că doar e simplu să dai indicații, să acuzi și să critici, plesnind de sănătate, în spatele tastaturii.
În cele din urmă, Rogobete și-a pus cenușă în cap, și-a găsit scuze, a venit cu explicații. Părea că a înțeles că a mers prea departe. A revenit, însă, mai spre seară, cu atacuri la USR și PNL, care, de dragul opoziției, „simt mai nou nevoia să se urce pe suferința pacienților”. A căror suferință, domnule ministru, tocmai ați călcat-o în picioare în momentul în care ați ales să-i certați și să-i acuzați de dezinformare. Ați ales să le spuneți că un bolnav caută până găsește, nu abandoneză la prima farmacie. Pentru că dacă ești bolnav, se presupune că ești și un luptător, care, dacă vrea să trăiască, nu se declară învins cu una cu două. De fapt, cam aceasta este principala „calitate” a bolnavului din România: anduranța. Urmată un grad ridicat de rezistență la umilință. Și încăpățânarea de a trăi.
În timp ce, pentru un politician e nevoie doar de tupeu. Urmat de un grad ridicat de rezistență la rușine. Și o totală lipsă de empatie.
Citiți principiile noastre de moderare aici!