OPINII. Soldat Underground

Acum trei ani, după conferința de presă care anunța reluarea Festivalului Underground, după vreo zece ani de pauză, am ieșit la o țigară în fața sediului nou înființatului Hub Cultural mARTA. Pe atunci era la parterul blocului Libelula, în fosta intrare a Cinematografului Dacia, transformat cu voia Primăriei în biserică neoprotestantă. A ieșit și Ovi Balint, cel care înființase, în 2003, din postura de director al Casei de Cultură a Municipiului, festivalul. Mă uit către el și-i zic să se pună la perete, să-i fac o poză. Se conformează, fără să vadă că în spatele lui, pe zidul Libelulei, e un tag, un graffiti, cu „Soldat Underground”. Ce nimereală!

Era anul în care, după ce soldatul underground Balint s-a luptat cum a știut și cum a putut, a reușit să readucă la viață Underground-ul, după un deceniu de pauză. Vechiul Underground nu l-am prins decât din povești – și n-au fost puține. Și din câteva poze care păreau ireale. Și poveștile, la fel. Păreau dintr-un alt Arad, complet diferit de cel în care locuiesc. Când teatrul independent din România abia își căuta identitatea și își disputa dreptul la vizibilitate într-un peisaj dominat aproape exclusiv de instituțiile publice, Undergroundul de la Arad, născut din inițiativa lui Balint și a altor câțiva actori culturali, a devenit prima și a rămas una dintre puținele platforme dedicate acestui tip de creație. Într-o perioadă în care producțiile independente aveau rareori acces la circuite naționale, festivalul a oferit nu doar o scenă pentru spectacole experimentale și dramaturgie contemporană, ci și un spațiu de întâlnire între artiști, critici și organizatori. A conturat o comunitate care s-a consolidat în anii ce-au urmat.

Underground a fost mai mult decât un simplu festival. A fost unul dintre proiectele care au legitimat ideea că teatrul independent reprezintă o direcție artistică în sine, nu doar o alternativă la teatrul „înregimentat”. Prin producții internaționale invitate și prin promovarea formelor scenice neconvenționale, Aradul a devenit, pentru câțiva ani, unul dintre reperele importante ale mișcării teatrale independente din România.

Acum trei ani, revenit în viața publică, Balint a realuat festivalul, de data asta din postura de manager al Hubului Cultural mARTA. Tot un fel de casă de cultură a municipiului, dacă mă-ntrebați pe mine. Pentru că celălalt centru cultural al Primăriei numai cultură nu promovează. De fapt, promovează, dar promovează cultura maselor. Ceea ce nu-i sută la sută rău.

Și de trei ani, an de an, reușește acest Hub Cultural mARTA – cu Ovi în frunte, cu Aelita și Andreea pe scris mailuri și dat telefoane, cu băieții de la tehnic cărând, mutând, instalând, făcând pe dracu-n patru să se audă și să se vadă bine tot festivalul – să aducă la Arad artiști ai teatrului și artelor performative underground din țară și străinătate nu neapărat arhicunoscuți, dar care promit. Doi dintre ei sunt George și Nana, copiii lui Ovi, care au o companie independentă la Timișoara, o companie care promite și livrează în fiecare an. Singurul lor defect e că-s pruncii lu’ Balint și nu-i putem premia pe cum ar merita. Dar dacă tot așa o țin, n-o să mai aibă Ovidiu de ales.

N-am deschis gura nici să laud Undergroundul, nici să-i laud pe „Balinți”, deși o merită din plin. Am deschis gura doar ca să vă zic câte de mult mă bucur că într-un oraș care a avut până acum câțiva ani trei festivaluri internaționale de teatru – fiecare pe bucata lui: clasic, teatru nou și arta animației – doar unul, dedicat artiștilor independenți, a revenit la viață și pare că rezistă. Viață lungă, Undergroundule!