Actualei opoziţii îi este dat să colaboreze pe termen lung. Şi asta, pentru că, indiferent când vor avea loc alegerile - la termen ori anticipat - niciun partid nu va aduna suficiente voturi pentru a guverna singur.

Ieri a căzut şi a opta moţiune de cenzură, îndreptată împotriva lui Emil Boc şi a echipei sale guvernamentale. Nimic surprinzător, având în vedere că Puterea beneficiază de o majoritate hibridă, obedientă, cu inapentenţă pentru discernământ, gată oricând să voteze orice i se pune pe tapet. Şi totuşi, deşi a fost respinsă oficial, moţiunea de ieri a trecut din punct de vedere moral.

Faptul că Franţa şi Germania ne-au trântit în nas uşa prin care ar fi trebuit să accedem în spaţiul Schengen reprezintă punctul paroxistic al eşecului suferit de „marele” Jucător, Traian Băsescu.

Victor Ponta, liderul PSD, îşi pune speranţe mari în primăvara care va veni. În opinia sa, dar şi a PNL, luna martie ar putea deschide perspectiva înlăturării lui Emil Boc şi a Cabinetului său. De ce martie?

Ion Iliescu joacă rolul unui guru care nu greşeşte şi nu dezamăgeşte prin judecăţile sale de valoare, referitoare la liderii partidului.

După război, odată cu schimbarea regimului, tabla de valori a societăţii româneşti s-a răsturnat cu capul în jos. Şi asta, mai cu seamă în zona valorilor morale. Satul a ajuns să evalueze oamenii şi să-i respecte după alte criterii.

De curând, preşedintele Traian Băsescu acuza Consiliul Superior al Magistraturii de toate relele din Justiţia românească. În viziunea lui Băsescu, CSM a făcut atâta rău României cât n-a făcut nicio altă instituţie similară din UE, propriei ţări. Aşa să fie? Este CSM, cu adevărat, cauza tuturor relelor din Justiţie? Nu cumva Răul trebuie căutat în altă parte?

Cei care urmăresc fenomenul politic autohton au fost contrariaţi, acum două zile, de nesupunerea parlamentarilor PDL la indicaţiile tătucului Traian Băsescu.

Alegerea lui Mircea Geoană în fruntea PSD, în mai 2005, a fost un accident politic de proporţii. Ba, mai mult, prin consecinţele respectivei opţiuni a majorităţii social-democraţilor, putem spune că a fost un accident istoric cu milioane de victime.

De multă vreme mă gândeam că după o săptămână de politică „râncedă”, de dezbateri care seamănă cu o placă defectă de pick-up, pe care acul patinează enervându-ne cu reluarea la nesfârşit a unui fragment, o seară de umor autentic ar fi la fel de binefăcătoare ca un duş după o călătorie lungă şi plicticoasă.