Promenada “Corso” – Naştere şi declin

Plimbările duminicale de dinainte de prânz – cunoscute de către vârstnicii arădeni – au „rezistat” ceva mai mult timp.

Dar, în fond, ce anume era acest termen italian, răspândit pe căi diverse odată cu modernizarea oraşelor prospere în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea? El însemna, într-o accepţie largă, trecere şi perindare. Ne întrebăm, a cui era această preumblare? Cine au fost primii care avuseseră timp să se plimbe, cu soţia la braţ, prin faţa prăvăliilor şi firmelor înşirate pe latura vestică a Străzii Mari? În nici într-un caz meşterii care tocmai se ruinaseră. Alţii erau beneficiarii averilor, mai mari sau mai mici, acumulate în urma concurenţei, până în momentul crizei economice europene din anul 1873: o serie de fabricanţi, rentierii, proprietarii agricoli mari şi mijlocii, transportatorii, comercianţii, prestatorii serviciilor de intermediere şi intelectualii. Toţi aceştia, credem că i-au impulsionat pe edilii tânărului municipiu Arad să înlocuiască felinarele de petrol cu lămpi publice alimentate cu gaz.

Cel mai mare impediment în nivelarea Străzii mari, între noua primărie şi noua clădire a teatrului, nu a fost constituit de gropile, bălţile, canalele traversând dinspre râul Mureş străzile adiacente acestei Străzi Mari – astupate în prima jumătate a secolului al XIX-lea – ci de şanţul colector săpat de-a lungul mijlocului acestui viitor bulevard. Aşternerea unui strat de bitum, după anul 1890, de către întreprinderea „Neufchatel Asphalt-Company Limited”, a rezolvat şi delimitarea trotoarelor de liniile ferate pentru tramvaiele cu cai. Pietonii agale aveau tot timpul să se privească lung ori iscoditor, sau să adaste sub umbrarele mari, de pânză groasă, pe terasele cafenelelor („cafeteriilor” de lux, unde nu lipseau ingrediente precum frişca, produsele de patiserie şi de

cofetărie).

Trotuarul de pe partea opusă celui al promenadei era destinat instituţiilor administrative şi funcţionarilor. Locul de staţionare şi circulaţie a birjelor şi, mai apoi, a automobilelor, era prevăzut, în special, pe carosabilul de la mijloc, pavat cu piatră turnată (impregnată în pigment galben). Restul era dominat de spaţiul pietonal, spre bucuria celor veneau în această agoră sui-generis. Bulevardul din centrul oraşului a fost străjuit, pe două rânduri, de generaţii succesive de arbori decorativi.

Impresia de „Ring” vienez, a profesorului universitar Nicolae Iorga, sosit de la Viena în oraşul de pe Mureş, la priveliştea întregului bulevard, forfotind de lume, în pragul veacului XX, a fost puternică. Casele de raport, bogat ornamentate, cât şi hotelurile, cu mai multe etaje, sporeau efectul de măreţie al municipiului care aspira să devină o metropolă în această parte a a Europei.

Spectrul social al celor care ieşeau la plimbare se lărgise foarte mult în urma răspândirii croiului englezesc. Burghezia imitase cândva aristocraţia. Industrialismul a adus după sine nu numai iluminatul public electric în centrul urbei, ci şi un proletariat înstărit care, imitând confortul burghez, a contribuit la sporirea enormă a fluxului pietonal, odată cu sporirea prezenţei femeilor în viaţa publică.

Nenumărate voci cereau desfiinţarea omnibuselor poluante (cu zgomotul şi fumul lor) şi introducerea tramvaielor electrice. N-a fost să fie decât o dată cu începutul celui de-al cincilea deceniu al secolului XX.
Presiunea pietonală, exercitată între cele două războaie mondiale, a determinat mutarea liniilor ferate spre carosabilul dintre cele două şiruri de arbori. Fumul micilor locomotive, cu vagoanele lor de marfă, a devenit ceva mai puţin deranjant pentru cei de pe trotuare. În 1942, în sfârşit, tramvaiul atât de mult dorit de către cetăţeni, îşi intra în drepturi. (Numai că fusese luat de la odesiţi, la care s-a şi întors, înfrumuseţat, în 1946).

Ţăranii n-aveau timp liber decât în toiul iernii. Dar şi atunci, drumul lor ducea la piaţă şi la biserică. Singura dată când am văzut o mulţime de sumane albe pe bordura de rezervă de pe Corso a fost în iarna uscată a anilor 1946/1947, într-o duminică însorită, la amiază, când tatăl meu mă dusese la plimbarea de dinainte de prânz. Să vezi familii întregi de moldoveni, loviţi de secetă, toţi în opinci, aşteptând ajutorare, nu era o întâmplare de toate zilele.

A trecut şi moda parăzilor. Tot televiziunea, bat-o vina, purta răspunderile. Am uitat aproape cu desăvârşire de concursurile de motociclete de pe-ntregul bulevard, mutate treptat pe pistele aeroportuare, după anii 1958-1960, când „regele automobil” a început să-şi facă simţită din ce în ce mai insistent prezenţa.

Plimbarea de-a lungul celor 400 de metri ai Corso-ului constituia dominanta principală. Extensia promenadei dincolo de aceste limite, după 1950 a fost nesemnificativă şi, relativ, de scurtă durată.
Dar continuă să strige în noi nevoia de pietonal în centrul urbei noastre, aşa precum au realizat-o alţii mai devreme. Primele umbrare, instalate recent la „Fast-Food”-uri, cât şi înmulţirea teraselor cu umbrele, pe ambele laturi ale bătrânului bulevard, aduc un suflu de linişte şi recreere.

Dan Demşea