Din pricina neînţelegerilor,
social-democraţii au găsit potrivit să
joace tare. Adică, să nu mai aştepte
„mila” PDL. Îşi numesc oamenii
în fruntea instituţiilor deconcentrate care
sunt subordonate miniştrilor proprii. O
problemă şi mai mare pentru
„sănătatea” acestei alianţe
este însă faptul că
social-democraţii colaborează în
teritoriu cu liberalii şi, acolo unde se poate,
creează împreună noi
majorităţi, în consiliile locale.
Nu trebuie să ne mire că PDL rabdă
actele rebele ale celor din PSD. N-are încotro.
Ei sunt prizonierii acestei coaliţii, nu
social-democraţii. Ei nu-şi pot permite
să rupă alianţa. Cu cine ar putea
să guverneze, dacă nu cu PSD? Cu liberalii,
câtă vreme tartorul lor e Tăriceanu, nu
se poate. Cu UDMR n-ar avea majoritate suficientă
pentru a se impune. Să guverneze în
minoritate ar fi contraproductiv din toate punctele de
vedere.
Apoi, în condiţiile adâncirii crizei
economice, populaţia oricum va fi
nemulţumită de nivelul de trai. Or, pentru
PDL, este de preferat să împartă
nemulţumirea electoratului cu principalul său
adversar politic (PSD), decât să se
împovăreze cu ea de unul singur. Există
însă un „amănunt” care
efectiv îi leagă pe cei din PDL de
mâini şi de picioare. Ba le mai şi pune
căluş în gură.
Suntem în anul în care Traian Băsescu
va cere românilor încă un mandat.
În consecinţă, alianţa trebuie
să dăinuie cu orice preţ – chiar şi
cu preţul unor umilinţe suportate de cei din
PDL. Un PSD în opoziţie, criticând
vehement guvernarea PDL şi, nu în ultimul
rând, pe Traian Băsescu, ar crea o
platformă mult mai bună pentru candidatul
social-democrat la preşedinţie.
Deci, PSD poate să joace tare. Dar, numai
până la scrutinul pentru Cotroceni, pentru
că apoi se va întoarce pagina.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!