Sindromul metabolic este o tulburare a metabolismului energetic, fiind definit drept o afecțiune legată de obezitate. Sindromul metabolic reprezintă o denumire pentru un set de factori de risc care măresc vulnerabilitatea de a face o boală de inimă, diabet sau infarct. Criteriile de diagnostic pentru sindromul metabolic sunt reprezentate de: obezitatea abdominală (circumferința taliei mai mare de 80 cm pentru femei și 94 cm pentru bărbați), glicemie crescută pe nemâncate (peste 100mg/dl), trigliceride mărite (peste 150mg/dl), hipertensiune arterială (peste 130/85mmHg), HDL colesterol scăzut (sub 50 mg/dl la femei și sub 40mg/dl la bărbați). Persoanele la care se manifestă cel puțin trei dintre acești factori sunt diagnosticate cu sindrom metabolic, ce mai poartă și numele de „sindromul rezistenței la insulină”, „sindromul X” sau „sindromul X metabolic”. În general, o persoană care suferă de sindrom metabolic are un risc de două până la zece ori mai mare de a se îmbolnăvi de inimă și un risc de cinci ori mai mare de a face diabet, comparativ cu o persoană neafectată de sindromul metabolic.

Insulina este un hormon esențial pentru metabolismul celular, funcția sa fiind să transporte glucoza din fluxul sangvin către celulele musculare, adipoase și cele ale ficatului. Când glucoza ajunge în celule, ea poate fi folosită drept sursă de energie. În mod normal, celulele sănătoase au o sensibilitate crescută la insulină. Însă – când sunt expuse continuu la niveluri ridicate de insulină, ca urmare a aportului constant de glucoză – devin mai puțin sensibile la insulină, ceea ce determină rezistența la insulină. Astfel, celulele nu mai preiau glucoza în sânge, iar pancreasul secretă și mai multă insulină în fluxul sangvin, fiind nevoie de niveluri crescute ale insulinei pentru ca zaharurile să ajungă la celule. Este un cerc vicios care culminează cu apariția în timp a diabetului zaharat de tip 2.

Rezistența la insulină poate apărea si la persoanele care nu au probleme cu greutatea, însă riscul este mai mare în prezența excesului ponderal, în special atunci când ne confruntăm cu grăsime localizată abdominal. Senzația frecventă de foame, pofta de alimente dulci, starea de somnolență după mese, dificultatea de a pierde în greutate, pot fi manifestări ale rezistenței la insulină, însă medicul poate lua în considerare glicemia bazală, hemoglobina glicozilată (HbA1C), profilul lipemic, tensiunea arterială și istoricul familial, pe lângă calcularea indicelui HOMA-IR.

Stilul de viață are un rol semnificativ în îmbunătățirea sensibilității la insulină. O alimentație echilibrată, bazată legume, proteine de calitate, fructe în cantități adecvate, grăsimi nesaturate poate contribui la îmbunătățirea profilului metabolic. Mișcarea (activitatea fizică crește capacitatea mușchilor de a folosi glucoza), somnul de calitate, scăderea ponderală, gestionarea stresului completează efectul alimentației.