„Nesimţirea” lui Houllier

Complexele caznesc indivizi, cuprind colectivitati, uneori natiuni întregi.
O femeie, bunaoara, poate avea complexul de inferioritate al mamei vitrege a
Albei ca Zapada. Are teama ca nu e destul de frumoasa ori ca nu se observa cât
e de frumoasa. Alta ca nu observa cei din jur cât e de virtuoasa, ce plina
de calitati este. Barbatii – cât de destepti sunt. Se poate însa
ca un popor întreg sa aiba obsesiile, complexele sale. Nu vorbesc de altii,
pentru ca nu stiu cum sunt, dar pot vorbi despre noi.

Suntem mereu preocupati de felul în care ne vad strainii si avem o placere
nebuna sa fim laudati. Sa ni se spuna orice, dar lauda sa fie. Zica strainul
ca avem tara frumoasa sau avem femei frumoase si suntem supersatisfacuti. N-avem
nici un merit ca tara este pitoreasca ori ca femeile noastre sunt cum sunt,
dar ne pica extrem de bine sa auzim asta de la straini. Ei, uite ca avem si
noi ceva, nu facem chiar degeaba umbra pamântului!

Nevoia aceasta de a fi laudati, de a fi bagati în seama, i-a îmbolnavit
si pe ziaristi. Se caznesc, confratii, sa smulga strainilor complimente, laude.
Uneori, habar nu are interlocutorul unde a aterizat, nici n-a vazut nimic din
tara asta si-l fortam sa ne spuna ce ne-ar placea sa auzim – ceva care sa ne
gâdile orgoliul. Nu mai departe zilele acestea, ziaristii români
prezenti la Weltmeisterschaft, alearga dupa personalitatile de pe acolo si le
iau la rost despre noi. Unii sunt extrem de draguti si ne „gâdila”.
Altii n-au timp si nici chef de gâdilituri si ne taie placerea cu nepasare.
Gerard Houllier, francezul care antreneaza pe F. C. Lipverpool, de exemplu.

Un ziarist îl întreaba despre confruntarile sale cu echipele românesti,
cu Rapid si Steaua. Ce-si aduce aminte francezul? Ca terenul era o mocirla si
ca Steaua era o echipa limitata. Bine ne-a facut si bine ne-ar face toti strainii
daca ne-ar spune verde-n fata cum ne percep, lasând deoparte politetea
falsa.

 

Complexele apar din traume psihice diverse ca origine si cauza. În cazul
de fata noi suntem traumatizati de faptul ca nu facem cât ar trebui, ca
nu avem performante nationale cu tara, cu administrarea ei, cu economia etc.
Stim cât facem si cât nu facem, stim cum suntem, dar ne-ar placea
la nebunie sa fim vazuti altfel, sa ni se spuna ca „totusi”, ca
„oricum” reprezentam ceva respectabil.

Avem un complex de inferioritate, dar în loc sa scapam de el prin actiune,
ne amagim cu laude cersite, false, nemeritate. De aceea si zic, da-le, Doamne,
tuturor strainilor „nesimtirea” acestui Houiller, poate ne vindecam!

Tristan Mihuta