Urc și bat la ușă. În prag aceeași statură dreaptă, aceleași picioare ușor crăcănate de fotbalist, aceeași bogăție capilară de acum 49 ani, doar că mai albă decât fostul blond original. Pielea mi se face de găină și vocea îmi tremură când rostesc „La Mulți Ani”, nea Hăran.

Alexandru Hăran, poate cel mai prolific antrenor de copii din mâna căruia au ajuns jucători de liga I ( divizia A pe atunci) și mulți alții de diviziile B și C, m-a întâmpinat și el cu aceleași emoții și voce tremurândă. „Mulțam măi Hamza” şi m-a poftit în apartament. A împlinit 80 ani.
Personalitatea lui nea Hăran mă copleșește și acum după 49 ani. Atunci în vara anului 1966, după un meci pe care echipa de copii Indagrara (Țibere), la care am evoluat, l-a jucat împotriva Vagonului, unde antrenor era Alexandru Hăran, eu, Hamza, un crăcănat de 12 ani neîmpliniți le-am marcat un gol vagonarilor. Imediat după meci, nea Hăran i-a dat ordin lui Dimeny (Kicsi) căpitanul de atunci al Vagonului : „Adu-l de mâine pe crăcănatul ăla mic la noi…să fiți doi crăcănați în echipă”. Cum Dimeny locuia cu o stradă mai încolo de-a mea în Gai, nu i-a fost greu să mă convingă.
A jucat fotbal la Universitatea Cluj, alături de Cîmpeanu și Solomon, a terminat Facultatea de Drept și a fost repartizat la Judecătoria din Chișineu Criș. Aici a jucat în campionatul regional de pe atunci, după care a fost convins să vină la Vagonul Arad, alături de Chitic, Toma și alți vagonari ai anilor 60, jucători care-și disputau meciurile pe vechiul teren din spatele actualei Direcții a Pensiilor. A renunțat la avocatură și a fost angajat la Uzina de Vagoane, la Servicii Personal. În timpul liber se ocupa de copiii Vagonului.

Mie, din 1966 mi-a fost ca un tată. Și nu numai mie, din mâine sale s-au ridicat, Adi Lucaci, Mircea Leac, Dorel Cura, Marius Grad, Ștefan Gal, Suciu, Tavi Ardelean, Costel Croitoru și multi alții de care nu-mi amintesc acum și să redau și lotul de juniori ai Vagonului, lot care în 1973 (arhinecunoscut în țară), și-a disputat finala Campionatului Național pe stadionul „23 August” împotriva lui Dinamo, un Dinamo cu Lucuță, Ion Marin, Vrînceanu, Dinu, Augustin …și alții. Și nu l-am făcut de râs pe nea Hăran. Dinamoviștii ne-au învins doar după loviturile de departajare, la finalul regulamentar fiind 1-1. Iată-l: Suciu, Chişmore, portari, Torok, Gângă, Gal, Melnic, Gecse, Hamza – fundași, Leac, Baliga, Aurel Nădăban, Morar, Iuhasz – mijlocași, Fodor, Stanca, Chiş, Socaciu – atacanţi.

Niciodată nu a ridicat tonul la vreun jucător de-al său, rar, când lipsea la vreun meci amical de-al nostru ne uitam cu coada ochiului, dacă nu e urmărește de pe margine. Nu eram în apele noastre dacă nu era lângă noi. Nici noi nu eram toți „uși de biserică”, eram copii fără griji, din toate categoriile sociale, dar când apărea Nea Hăran dinspre uzină spre vestiare, cu mersul său de fost fotbalist și aproape mereu cu o mapă bej sub braț, toți deveneam „smirnă”…și nu de teamă, nu, Nea Hăran nu inspira teamă, ci din respect. Ne transformam total. Înaintea fiecărui antrenament, se așeza pe scaunul din capul mesei din vestiar, iar noi tăcuți și atenți pe băncile din lateral și ne ținea „ședință”. O prelegere de fost avocat care avea efect fantastic asupra psihicului nostru de copii. Afară pe teren, vorbea rar, de urlat ca unii antrenori de acum, niciodată. Nu a înjurat în viața lui de antrenor pe nici un jucător. Spuneam mai devreme că ne-a fost ca un tată….puțin spus, a fost „Sfântul nostru nea Hăran”.

Să ne trăiești La Multi Ani Sănătoși, Alexandru Hăran!