Raman semnele de intrebare

“Ok”, aprob eu.

Vineri, păşesc împreună cu Radu Romanescu şi Bogdan Cioară în noua şi frumoasa bază sportivă din Pâncota, cu vreo oră şi jumătate înainte de debutul partidei şi îmi pregătesc fiţuicile şi staţia de sonorizare. Atmosferă de adevărat derby.

Dar…..pentru că mereu există un “ dar”, din momentul fluierului de debut al centralului reşiţean Micloşină, mă uitam la meci şi mereu mă şicanau întrebări la care nu le găseam răspunsuri.

Prima: Cum poate fi un meci de liga a 3-a atât de antrenant şi disputat, în comparaţie cu multe altele din ligi superioare?

Alta: Cum poate o galerie atât de insistentă, frumoasă şi fidelă, aşa cum a fost cea hunedoreană, să rupă scaune din tribună la finalul partidei şi să spargă arcada unei domnişoare jandarm cu pietre?

Alta: Cum se poate ca trei sferturi din aceeaşi tribună, parte ocupată de spectatorii gazdă să fie atât de pasivă de parcă ar fi asistat la un meci de tenis de camp, când pe teren evoluau, nu într-un meci oarecare ci într-un derby şi nu oricum ci chiar bine, jucătorii pe care ar fi trebuit să-i susţină? Mi-aduc aminte de anii 80, când la derby-urile locale Pâncota-Şiria, spectatorii plecau răguşiţi de la teren. Vineri, au răguşit doar oficialii din spatele băncilor tehnice.

Alta: Cum au putut să ceară socoteală la finalul meciului jucătorii hunedoreni celor trei arbitri (şi în ce mod) pentru înfrângerea suferită, când ei (cu pretenţii la promovare) au jucat cu un singur vârf şi au avut doar două ocazii de a înscrie în tot meciul?

Alta: Cum a putut Dan Cuedan să aibă momente de luciditate în harababura din final, izolându-şi jucătorii într-un colţ al terenului, după ce aceştia o luaseră şi ei razna purtaţi de valul violenţelor. Acelaşi Cuedan care, în timpul jocului, era cât pe-aici să intre alături de Viţu sau Uibariu în teren şi să-i căsăpească. Rămânând la jucători…cum nişte jucători cu experienţă în marile bătălii, ca Lengyel, Mitu,Copil, Pavel au răspuns sau au încercat să răspundă la provocările incontestabile ale oaspeţilor, când meciul s-a încheiat cu o victorie pentru ei, în loc să se îndrepte netulburaţi spre vestiare, lăsând echipele de ordine să-şi facă singure treaba?

Alta şi poate cea mai sâcâitoare întrebare: Cum a putut să întrebe Opric, antrenorul hunedorenilor, “De ce aţi jucat aşa astăzi”? Chiar nu înţeleg întrebarea. De ce au jucat bine? De ce au câştigat? De ce au fost fair-play pe toată durata partidei? Sau ce a vrut să întrebe? Era să-l uit pe portarul oaspeţilor, Dragotă, unul dintre cei mai sălbatici jucător din circul de la final. Cerea tuturor socoteală uitând că golul primit de el, în minutul 74 de la Alin Mihai, îl putea apăra şi bunică-mea dacă trăia.

Atât de la un meci frumos cu un final urât. Sunt sigur că pe mulţi care au fost la această partidă îi mai frământă şi alte întrebări.