Cum s-a ajuns la această situaţie, în care Prinţul Unirii să nu mai fie dorit pe tron? După cum spunea Mihail Kogălniceanu: “Nu greşalele, ci faptele lui mari i-au adus pieirea”.
Imediat după realizarea unirii Moldovei cu Ţara Românească, Cuza a pornit un lung şir de reforme pentru unificarea efectivă a instituţiilor celor două Principate şi pentru modernizarea noului stat românesc. Acţiunile lui au mulţumit poporul de rând, ţărănimea a primit pământ, intelectualii şi funcţionarii au căpătat valoare şi au luat avânt relaţiile de producţie capitaliste. A lovit însă în biserică şi în marea boierime, care şi-au pierdut o parte din privilegiile feudale pe care le aveau până atunci. Pe de altă parte, unii tineri burghezi doreau reforme şi mai ample, pe care Cuza nu le putea face decât treptat. S-a creat astfel o alianţă anti Cuza, formată din marea boierime conservatoare şi radicalii liberali conduşi de C.A. Rosetti, alianţă numită “Monstruoasa Coaliţie”, care sabota orice iniţiativă legislativă a domnitorului. De aceea, la 2 mai 1864 Cuza organizează o consultare populară, un plebiscit (referendum), în urma căruia i se atribuie puteri ce depăşesc cadrul unei monarhii constituţionale, democratice.

La mai puţin de doi ani de regim personal, duşmanii lui reuşesc să atragă de partea lor pe patru dintre cei cinci comandanţi ai regimentelor militare din Capitală, inclusiv pe comandantul Gărzii Palatului domnesc, fiind astfel posibilă lovitura de stat prin care a fost înlăturat Cuza de la domnie.
Despre ce a urmat şi cum a ajuns Carol de Hohenzollern-Sigmaringen principe domnitor în România, într-un material următor.