alt arădean says:

Cei 13 generali maghiari au depus armele după ce comandantul suprem al armatei revoluţionare maghiare s-a predat ruşilor la Şiria, la data de 13 august 1849. După un şir de procese simulate şi pe baza unor acuzaţii nefondate, cei 13 au fost condamnaţi la moarte. Execuţia s-a desfăşurat la Arad în zorii zilei de 6 octombrie 1849.
În Imperiul Habsburgic existau două popoare dominante în 1848, cel german şi cel maghiar. Aceste două popoare aveau elite politice, aveau tradiţii statale bine formate şi, înainte de toate, erau capabile să-şi afirme voinţa politică prin elitele lor. Problema la acea oră era că, pe lângă ele, mai existau în imperiu şi alte popoare care aveau aspiraţii politice mai mult sau mai puţin bine definite. Când a început procesul de formare a naţiunii maghiare, undeva pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, această nouă identitate s-a conturat pe baza unei antiteze faţă de Curtea de la Viena. Problemele au apărut însă din cauza faptului că elita conducătoare a regatului era în mare măsură de etnie maghiară şi astfel, bazându-se pe modelul francez, concepea o singură naţiune politică – cea maghiară.
Mare grijă însă! În cadrul naţiunii politice maghiare, poporul maghiar era numai una dintre părţile componente, chiar dacă era poporul dominant în viaţa politică. Problema pusă de aspiraţiile celorlalte comunităţi naţionale era recunoscută de unii politicieni cu perspectivă europeană, ca de exemplu contele Istvan Szechenyi şi baronul ardelean Miklos Wessellenyi, care au şi propus o cooperare cu aceste comunităţi.

Unii politicieni mai radicali, ca de exemplu Kossuth şi alţii din cercul lui – de obicei mici nobili de la ţară, în marea lor majoritate jurişti – concepeau o Ungarie independentă, în care, pe baza egalităţii de drepturi, urmau a se rezolva şi problemele minorităţilor prin asimilare voluntară. Din păcate, la finele toamnei anului 1848, aceste forţe au devenit dominante, iar aceasta s-a văzut şi în inabilitatea guvernului de la Budapesta să realizeze o cooperare viabilă cu românii din Ardeal şi cu sârbii din sudul regatului.
Aceasta era situaţia în momentul în care cei treisprezece generali au devenit comandanţi ai armatelor maghiare revoluţionare, care luptau pentru apărarea statului de drept, stat conceput pe baza valorilor liberale, ale egalităţii depline în faţa legii, a organelor publice alese, a participării la viaţa publică fără a face uz de drepturile şi de privilegiile medievale, rezervate, până atunci, clasei dominante (cam acelaşi program politic ca şi cele din constituţiile României moderne). Ei erau şi mari susţinători ai desfiinţării iobăgiei, cu compensaţiile aferente, desigur. Regele a sancţionat legile, dar, după multe presiuni din partea camarilei vieneze, a desfiinţat parlamentul maghiar şi a revocat legile. Armatele maghiare s-au format ca reacţie la tentativa de a şterge cuceririle liberale ale dietelor din aprilie 1848 (inclusiv a dezlegării de glie a iobagilor, printre care erau mulţi români).
În Ungaria propriu-zisă de atunci (fără Ardeal, dar incluzând Partiumul – Crişana de azi, Sătmarul şi Maramureşul), adepţii programului revoluţionar proveneau din toate etniile Regatului: dintre cei 150 de mii de soldaţi zeci de mii erau evrei, slovaci, nemţi şi români din Partium. Programa politică a guvernului maghiar a fost asumată de către cei treisprezece generali care, fiind oameni cu educaţie (unii dintre ei nefiind etnici maghiari), s-au identificat cu liberalismul şi legalismul pe care l-a promovat primul guvern maghiar, cel al lui Lajos Batthyany. Astfel, în momentele de început ale conflictului de la sfârşitul anului 1848, confruntarea s-a definit ca luptă între absolutismul tiranic, ilegal, şi liberalismul progresist.

În Marele Principat al Transilvaniei, conducătorii românilor au dorit o egalitate politică cu cele trei naţiuni privilegiate, aşadar revoluţia lor se baza pe dorinţa de integrare într-un sistem medieval, deja depăşit la acea oră şi bazat pe privilegii feudale, iar autonomiile, în sens modern, încă nu existau în Europa acelor vremuri. Cum iniţial guvernul de la Budapesta nu s-a arătat dispus la negocieri, deoarece problema minorităţilor era considerată a fi o problemă secundară (în condiţiile în care însăşi libertăţile democratice obţinute erau în pericol), liderii români au căzut pradă manipulării iscusite ale camarilei de la Viena, camarilă care, între timp, îl forţase pe Ferdinand al V-lea să abdice în favoarea lui Francisc-Iosif.

Aspiraţiile naţionale ale românilor şi ale sârbilor, care se temeau că, odată cu desfiinţarea regimentelor de graniţă îşi vor pierde drepturile speciale, s-au ciocnit violent de aspiraţiile guvernului maghiar. Astfel, minorităţile au devenit o unealtă politică şi militară a absolutismului, cu sau fără ştiinţa lor, în momentul în care au ridicat armele împotriva revoluţionarilor maghiari. De aceea Kossuth şi guvernul maghiar au considerat mişcarea lui Avram Iancu ca pe o mişcare în serviciul absolutismului austriac şi nu ca pe o mişcare revoluţionară autentică. Ceea ce a urmat a fost un război civil, în care victime au fost de ambele părţi, singurul câştigător fiind guvernul neo-absolutist al lui Francisc-Iosif, care a avuct ca ţel înăbuşirea mişcărilor revoluţionare din imperiu, indiferent de naţionalitatea şi scopul insurgenţilor.
Lucrul cel mai interesant l-am lăsat la sfârşit. Dintre cei 13 generali executaţi în mod arbitrar la Arad, nici unul nu a luptat împotriva legiunilor lui Avram Iancu. Majoritatea lor aveau însărcinări militare pe fronturile principale din sudul, vestul şi nordul regatului, ei fiind legaţi de români şi de Arad doar de simplul fapt că au fost executaţi într-o localitate care astăzi face parte din România, iar monumentul lor este un monument dedicat celor care s-au sacrificat în lupta pentru democraţia liberală în sprijinul tuturor locuitorilor imperiului habsburgic. Cei 13 erau de etnii diferite – erau maghiari, sârbi, armeni, nemţi şi croaţi, uniţi de un singur lucru: credinţa fermă în democraţia liberală şi în egalitatea în drepturi, în accepţiunea secolului al XIX-lea.

Liberalismul secolului al XIX-lea poate că nu a fost un sistem perfect, dar a fost un pas spre ceea ce numim noi astăzi democraţie în Europa.