Difuzarea muzicii în restaurante, baruri, magazine și nu numai (în scop ambiental sau lucrativ) are legile ei. Norme pe care mai nimeni nu le-a făcut publice la modul serios, dar care se pot solda cu amenzi cuprinse între 3.000 şi 30.000 de lei. O realitate cu care s-au confruntat câţiva dintre arădeni acum, la început de an, când unul dintre cei care colectează taxa pe muzica difuzată de radio sau tv în sediile de firme, instituţii, fabrici, mazaginaşe începe să bată pe la uşa uneia sau alteia dintre persoanele juridice sau fizice autorizate.
Două sesizări venite pe adresa redacţiei noastre, legate de un domn care lasă procese verbale de constatare cu timp de conformare de câteva zile, sub ameninţarea unor sancţiuni contravenţionale destul de piperate (pentru lipsa autorizaţiei de muzică), ne-au pus şi pe noi pe gânduri. Întrebările celor pe la care a trecut reprezentantul Uniunii Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), unul dintre cele trei, patru organisme de gestiune colectivă care îi reprezintă pe titularii drepturilor de autor și a celor conexe, erau cât se poate de fireşti: dacă un ONG poate încasa o taxă în numele unei legi, de ce până acum nimeni nu i-a informat şi nu le-a bătut la uşă pe tema acestei obligaţii şi dacă nu cumva e vorba de o înşelătorie, ca atâtea altele din aceste zile.
Aşa am ajuns să aflăm că legea drepturilor de autor, act normativ în baza căruia e instituită această autorizaţie, e cunoscută de foarte puţini şi e respectată de şi mai puţini. Per total, după cum ne-a declarat însuşi reprezentantul (unul singur!) pentru Arad al Uniunii Producătorilor de Fonograme din România, în Arad în jur de 7.000 de persoane fizice autorizate şi persoane juridice au plătit anul trecut autorizația cu pricina la Uniune.
O taxă care, în funcție de diverse coordonate (cum ar fi metri pătraţi, tip de activitate ori număr de persoane), se situează undeva la câteva sute de lei pe an sau, în cazul mall-urilor, la câteva mii.
Chiar și așa, cifrele de acum sunt bune în condițiile în care, în urmă cu un an și jumătate, plătitorii taxei cu pricina către UPFR nu depășeau 1.000 de entități.
Un proces verbal de speriat
Taxa a devenit reală în aceste zile pentru câțiva dintre arădeni, persoane fizice autorizate și persoane juridice, când s-au trezit cu reprezentantul UPFR cerându-le bani pentru muzică.
În procesele verbale lăsate la sediile firmelor, curg amenințări grele. Se vorbește despre „obligațiile ce-i revin în cazul comunicării publice a fonogramelor, a operelor cinematografice sau a altor opere audiovizuale radiodifuzate, cu mențiunea că nerespectarea acestor obligații constituie fapte delictuale de încălcare a drepturilor de autor și a drepturilor conexe ale titularilor reprezentați de UPFR care pot atrage răspunderea civilă și contravențională a societății”.
Tot în procesul verbal cu care au făcut cunoștință mai mulți arădeni se face referire la legea care stă la baza taxei pe muzică: „Potrivit art.139 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, modificată și completată de art.54 pct.1 din Legea nr.187 din 24.10.2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, fapta de a comunica, într-un loc public, opere (în acest caz opere audiovizuale radiodifuzate) sau produse purtătoare de drepturi conexe (în acest caz fonograme), fără licență din partea titularilor de drepturi și fără plata remunerației aferente, constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 3.000 lei la 30.000 lei”.
Cinci zile pentru conformare
Finalul apoteotic vorbește de un termen de conformare de cinci zile în privința taxei pe muzică, mai exact cinci zile în care se poate lua legătura cu inspectorul de teren, sau în care se poate prezenta la sediul firmei (în București!) pentru obținerea Licenței neexclusive de comunicare publică a fonogramelor și operelor cinematografice, ori altor opere audiovizuale. În caz contrar, se mai spune la finalul procesului verbal, se vor demara „procedurile legale ce se impun pentru atragerea răspunderii civile și contravenționale a persoanelor ce se fac vinovate de încălcarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe pentru recuperarea pretențiilor civile. Toate aceste precizări au venit „condimentate” cu o serie de legi și decizii care susțin reglementările privind drepturile de autor, cum ar fi deciziile ORDA pentru utilizarea muzicii în scop ambiental și lucrativ/disco, pentru reproducerea fonogramelor destinate comunicării publice ambientale și lucrative și cele pentru comunicarea publică a operelor audiovizuale radiodifuzate.
Adică o serie de reglementări care sună pompos, dar care protejează drepturile de autor. Toate îmbrăcate într-o lege activă, cu taxe și sancțiuni, așa cum o confirmă și reprezentanții Poliției Arad. Cu o precizare din partea acestora: conform modificărilor legislative aplicate în acest domeniu din iunie 2018, doar polițiștii, polițiștii locali și reprezentanții ORDA pot aplica sancțiunile amintite mai sus.
Cine sunt culpabilii?
Ca panica să nu se instaleze prin Arad (și) pe tema taxei pe muzica ambientală, vă prezentăm mai jos câteva date legate de cine ar trebui să plătească această taxă, cu precizarea că nu suntem defel experți în domeniu, reglementarea (mereu în schimbare) fiindu-ne străină și nouă, în condițiile în care, fără doar şi poate, nu a beneficiat de informarea atât de necesară oricărei reglementări.
Taxa pe muzica ambientală, adică pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, este cuprinsă în cadrul unei Decizii a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA). La taxă intră unităţile de cazare (hoteluri, vile turistice, pensiuni), unităţile de alimentaţie publică (restaurante, terase, cafenele, baruri, fast-food-uri, pizzerii, săli de nunţi, petreceri, baluri), unităţile comerciale (magazine de orice tip, mall-uri, supermarketuri, galerii comerciale), dar şi sălile de jocuri de noroc, cazinourile, sălile de internet, parcurile de distracţie, şcolile de dans, muzeele, centrele sau cabinetele medicale, târgurile, expoziţiile, aeroporturile, gările şi lista poate continua. Toate aceste unităţi trebuie să plătească taxe pentru a putea difuza muzică ambientală în incinta lor.
Aceşti utilizatori au obligaţia ca, înaintea oricărei utilizări de opere muzicale, să obţină din partea unor organisme precum UPFR „autorizaţia licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale şi să plătească remuneraţii”. La mall-uri și cazinouri, în funcție de suprafața lor, taxa pe muzică poate ajunge și chiar depăși câteva mii de lei pe lună. Aproape de această sumă se situează şi organizatorii de târguri şi expoziţii, în timp ce restaurantele, barurile, fast-food-urile de peste 500 mp pot ajunge la câteva sute de lei pe lună. Taxele variază nu numai în funcție de suprafață, ci și de locul unde e situată persoana fizică în cauză: la sat sau al oraș.
Deţinătorii de săli de nunţi și petreceri, organizatorii de parade de modă și concursuri de frumusețe ar urma să plătească o taxă pe eveniment, în timp ce școlile de dans ar plăti o taxă pe lună. Pe lista neagră intră și muzeele și birourile, centrele administrative, centrele sau cabinetele medicale. Chiar și muzica ambientală din autobuze, troleibuze, tramvaie sau taxiuri se vrea taxată de lege.
Numai că punerea în aplicare a acestor norme mai lasă mult de dorit.
Amenzile nu „circulă”
Un lucru ar mai fi de menţionat privind taxa pentru muzica ambientală. Amenzile extrem de usturătoare nu prea sunt aplicate, semn că şi cei care asigură protecţia legii în cauză au câteva semne de întrebare legate, cel puţin, de claritatea acesteia.
Citiți principiile noastre de moderare aici!