Am văzut zeci, poate sute de poze ale participanţilor la expoziţie care aveau în spate câte unul din tablourile de mari dimensiuni expuse de Lucian Ţidorescu. Lângă ele curgeau aprecierile pentru eveniment, lucrări, pentru artist. Am văzut comentarii lungi, lecţii de viaţă şi mai ales speranţe în postările arădenilor. Aşa că ce ar mai fi de spus după toate acestea şi după articolele scrise înainte de eveniment, având deja câteva dintre lucrări văzute şi mai toate informaţiile de culise primite?
Poate faptul că nu mă aşteptam, oricât îmi imaginam, că o să arate chiar atât de bine expoziţia. Cunoşteam buzunarul scenei teatrului, am trăit pe acolo cât prietena mea a fost purtătorul de cuvânt al instituţiei, aşa că nu ar fi trebuit să fie un teren necunoscut, o surpriză. Totuşi, luminile, extrem de bine dirijate, care creau senzaţia că ies din spatele lucrărilor ca să te înghită şi pe tine, impactul pe care îl au nişte tablouri care oriunde altundeva par de mari dimensiuni (vorbim de zece lucrări de peste doi metri), dar nu aici, pe un perete aproape negru, completate magistral de fum, pereţi scorojiţi, un loc de socializare aruncat neglijent, boem în mijlocul buzunarului, şi fondul sonor, impresionantul fond sonor, te ducea în altă lume, oricât de mult ţi-ai creat-o tu în minte pe a ta. Clarobscurul, atât de bine surprins de poze, te scotea total din banalul cotidian arădean.
Nu a avut nimic de Arad expoziţia lui Ţidorescu. Deşi n-am fost la New York sau Berlin, aşa îmi imaginez că trebuie să arate o expoziţie pe acolo: un spaţiu industrial folosit la maxim, o expoziţie cu puternic impact vizual (şi auditiv). Cu o prezenţă lejeră, cu viaţă, multă viaţă. Aşa a fost expoziţia „Christiana” a lui Lucian Ţidorescu. Cât am stat pe acolo, în cele două zile, cât am tras cu urechea la ce au spus cei prezenţi, am înţeles că toţi (mai bine spun mai toţi) au ieşit de acolo marcaţi vizual. Mai apoi, nu-i un subiect uşor de abordat – toţi avem câte o sensibilitate în domeniu şi nu poţi deschide o discuţie din prima, lejer, pe subiect, dar spaţiul, muzica, oamenii faini de acolo au relaxat atmosfera. Sunt adeptul artei abstracte, care a fost mult blamată în cele două zile la teatru. A câştigat teren, cu fiecare arădean care a trecut pragul expoziţiei, pictura lui Ţidorescu, citibilă, nu însă şi uşor de interpretat, dacă eşti atent la detalii. Şi au fost atenţi arădenii, pentru că au avut multe să-l întrebe pe pictor în cele 12 ore în care artistul le-a stat la dispoziţie (de ce fondul acela cu pătrate albe şi gri, de ce telefonul, de ce tricoul cu Isus, de ce acele zece poziţii şi nu altele, de ce Biblia în latină etc.). S-a creat, în timp, o legătură ombilicală între lucrări şi cei care au venit să vadă expoziţia.
„Christiana” nu s-a bucurat de niciun vernisaj, n-a avut parte de cuvinte pompoase spuse într-un cadru „aliniat”, dar a avut parte de discuţii, dezbateri, speranţe că poate ceva se va schimba în Arad, că arta va prinde şi aici. Şi aşa părea, puteai să juri, dacă stăteai „în bula” de la teatru şi cea creată pe facebook.
Afară, dincolo de pereţii gri scorojiţi, lucraţi parcă şi ei de un artist, de duşumeaua la fel de gri, de uşile din lemn, şi ele pictate în gri, de cortine, de scaune şi bănci din „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „Un tramvai numit dorinţă” sau din cine ştie ce alt decor de teatru, terasele erau pline de tineri, în faţa televizoarelor arădenii urmăreau meciurile de la Cupa Mondială, iar Catedrala era ameninţată cu bombă. În urbea arădeană, „Christiana” trona impresionantă pe faţada Teatrului, de neatins, de netrecut pragul. Dar altfel vezi lucrurile când ştii că, în pofida tuturor coordonatelor de mai sus, „bula” lui Lucian Ţidorescu a numărat 773 de persoane. Jos pălăria, pictore!