Adormirea Maicii Domnului

ARAD – Maica Domnului este cea mai înaltă sfinţenie omenească cunoscută şi cinstită de Sfânta Biserică.

Când a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, să ia la Sine pe Maica Sa, cu trei zile mai înainte, a făcut-o să cunoască, printr-un înger, mutarea ei de pe

pământ la viaţa cea cerească. Înştiinţându-se despre aceasta, s-a bucurat, cu bucurie mare, şi s-a suit degrabă în Muntele Măslinilor, ca să se roage. S-a intors, apoi, acasă şi a pregătit toate cele de îngropare. A împărţit văduvelor sărace veşmintele sale. Şi-a luat, apoi, iertăciune de la toţi şi,

culcându-se pe pat, a făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi pentru

vieţuirea în pace. Şi,binecuvântand pe toti cei de faţă, şi-a dat sufletul în mâinile Fiului şi Dumnezeului ei.

S-a făcut, atunci, tunet mare de au venit de la marginile lumii, ca pe nişte nori, toti Apostolii lui Hristos, la casa Maicii Domnului din Ierusalim.

Apostolii au ridicat patul şi au petrecut, până la mormânt, trupul cel primitor

de Dumnezeu. Apoi au zabovit, acolo, încă trei zile, aşteptând pe Apostolul Toma. Sosind, acesta era întristat, că nu se învrednicise să vadă şi el chipul

adormit al Maicii Domnului. Din acest motiv, s-a deschis, cu hotărâre de obşte, mormântul şi toţi s-au minunat, că au aflat mormântul fără sfântul

ei trup. Era numai giulgiul, lăsat ca mângâiere şi mărturie nemincinoasă a mutării Născătoarei de Dumnezeu, cu trup cu tot, la ceruri.

Ca să ne dăm seama de importanţa fără egal pe care o are Maica Domnului în iconomia mântuirii, e suficient să afirmăm că ea este Născătoare de Fiu al Lui Dumnezeu. Dacă credinţa noastră pleacă de la leagănul unui copil, în aceeaşi măsură de la sânul unei mame. Astfel, Fiul cu mama sunt într-o unitate inseparabilă. Nu poţi vorbi de Fiu fără să nu ai în vedere şi pe mamă şi viceversa. De aceea cea mai aprobată icoană a Maicii Domnului este cea cu pruncul în braţe.

Fecioara Maria face parte din acţiunea de mântuire, voită de Dumnezeu Tatăl din veci. De aceea ea este numită „Începătura mântuirii noastre”, cum zice troparul „Buneivestiri”, sau solitoarea mântuirii, care pentru curăţenia ei morală deosebită, pentru castitatea ei fără egal, a fost aleasă de Dumnezeu ca să nască în chip miraculos pe Fiul Lui Dumnezeu ca Om.

În contextul mântuirii, Fecioara Maria ocupă un loc de frunte şi Biserica îi acordă venerare sau supracinstire dată ei pentru următoarele considerente: • A cinstit-o Dumnezeu Tatăl, planificând-o să nască pe Fiul Său; • A cinstit-o Dumnezeu Fiul, care după mărturia Scripturii în copilărie îi era supus şi pe cruce a dat-o în grija apostolului Ioan, conform Ioan 19,26; • A cinstit-o Elisabeta, rudenia sa numind-o binecuvântată între femei; • A cinstit-o îngerul Gavril la Bunavestire, zicându-I „Binecuvântată între femei cu rod binecuvântat” închinându-I-se; • Ea însăşi a grăit despre ea, sub influenţa Sf. Duh „Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile” conform Luca 1,48.

Deoarece în persoana Fecioarei s-a întâlnit Dumnezeiescul cu omenescul, spiritul cu materia şi cerul cu pământul, Biserica I-a mai acordat 7 însuşiri: preasfântă, preacurată, preabinecuvântată, preasfântă, stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria.