Adrian Cioroianu: "Sensibilitatea ne face oameni"

Am citit „Adulter cu smochine şi pescăruşi” la scurt timp după momentul apariţiei şi am descoperit un Adrian Cioroianu foarte diferit de personajul sobru de la televizor. Ce v-a determinat să vă exprimaţi în acest fel, să scrieţi un roman de dragoste?

ADRIAN CIOROIANU: Adevărul e că eu niciodată nu sunt sobru la televizor. Sunt mai obosit sau mai plictisit, ori mai vesel, uneori. Dar sobru nu mi s-a întâmplat foarte des să fiu. Ce m-a determinat să scriu această carte este tocmai… amuzamentul în raport cu realitatea cotidiană şi cu o emisiune de televiziune în care apăream des în perioada în care am scris acest text. După o baie de realitate, seară de seară – realitate politică, economică –, pur şi simplu mi-am dorit să spun o poveste. Asta e tot. Ca subiect, mi-am ales cel mai important subiect şi cel mai… primar, din toate punctele de vedere: relaţia dintre un bărbat şi o femeie. De aici încep toate lucrurile în lumea asta.

O poveste care, precizaţi din capul locului, e pură ficţiune. Totuşi, realitatea n-are chiar nicio „vină”?

ADRIAN CIOROIANU: Nici dacă ar avea vreo „vină”, n-aş vorbi pe această temă. Dar, din moment ce spun că e o ficţiune… cine mă crede, bine; cine nu mă crede, la fel de bine.

E multă emoţie în romanul dumneavoastră. Credeţi că sensibilitatea e un atu sau un dezavantaj în relaţiile dintre oameni?

ADRIAN CIOROIANU: E un mare avantaj, e un mare atu – şi al bărbatului, şi al femeii. Eu n-aş putea să trăiesc alături de o femeie care nu are sensibilitate, după cum bănuiesc că nici o femeie nu poate trăi alături de un bărbat lipsit total de sensibilitate. Cred că sensibilitatea ne face oameni. Dacă nu, am fi încă maimuţe şi am culege banane din pomi.

Vă citez: „În România se află multe femei frumoase. Şi multe femei care visează. Şi multe femei care sunt singure”. Care dintre ele credeţi că au şansele cele mai mari să fie fericite?

ADRIAN CIOROIANU: Femeile care visează. Şi le sfătuiesc pe cele care sunt singure să nu mai fie singure, iar cele frumoase îmi doresc să-şi păstreze frumuseţea. Dar cele care reuşesc în viaţă sunt femeile care visează.

„Realitatea la raport”, emisiunea prin care apăreţi în mod constant la TV, vă obligă să fiţi conectat permanent la evenimentele zilei. Ce vă frapează cel mai mult la lumea în care trăim?

ADRIAN CIOROIANU: Imprevizibilul ei. Dar nu atât că mă frapează, cât mă amuză faptul că nu poţi niciodată prevedea care vor fi subiectele zilei de mâine. Asta e miza la o emisiune de televiziune. Ce discutăm azi? Subiectul zilei. Dar, oare, mâine ce ar putea fi subiectul zilei? Niciodată nu-ţi iese! Ceva se întâmplă şi-ţi dă peste cap totul. Şi ce mă mai frapează este lipsa de esenţă a majorităţii subiectelor din media. Mă simt la fel de responsabil ca şi cei alături de care apar la televizor, dar adevărul e unul singur: majoritatea subiectelor pe care le discutăm sunt non-subiecte, de fapt.

Sunteţi decanul Facultăţii de Istorie de la Universitatea Bucureşti. Cât preţ credeţi că mai pun pe istorie tinerii din ziua de azi – alţii decât studenţii dumneavoastră?

ADRIAN CIOROIANU: E o întrebare dureroasă, nu ştiu ce să vă zic. Eu mă bucur că noi mai avem studenţi cărora e clar că le place istoria, că altfel n-ar veni la noi. N-aş zice că lumea e foarte pasionată de istorie – şi studenţii, şi non-studenţii.

Cum i-aţi convinge pe cei dezinteresaţi că e bine/util să ştii istorie?

ADRIAN CIOROIANU: Ceea ce fac eu este să le spun că istoria e o poveste. Şi e una dintre cele mai frumoase poveşti. Dacă le spui copiilor şi tinerilor că istoria e… aşa… o chestie, cu cifre, date, nume, atunci îi sperii. Dar dacă le spui că istoria e o poveste, sunt şanse să îi atragi. Tuturor ne plac poveştile.

Dar sunt puţini cei care ştiu să spună istoria ca o poveste…

ADRIAN CIOROIANU: E adevărat şi asta. Drept care nu e problema tinerilor. Hai să ne punem problema dacă nu cumva e şi vina celor care ar trebui să spună o poveste.

Aţi activat, timp de şapte ani, în PNL dar aţi demisionat în 2009 motivând (şi demonstrând ulterior) că „există viaţă şi în afara politicii”. Care ar putea fi motivul care să vă facă să vă reîntoarceţi în politică?

ADRIAN CIOROIANU: Nu ştiu. Sincer, chiar nu ştiu care ar putea fi motivul care să mă facă să mă întorc. Dar e drept că nici nu fac pariu cu ziua de mâine. Aşa cum am luat decizia de a mă retrage pentru că ştiam că am şi alte lucruri de făcut, la fel, într-o zi s-ar putea să se întâmple ceva care să mă determine să intru în politică. Deocamdată nu s-a produs acel declic. Mă simt extraordinar de bine în afara politicii, am cu ce să-mi ocup timpul, mă simt bine în facultate, mă întâlnesc cu oameni care nu se mai raportează la mine din punct de vedere politic… Dar nu neg că s-ar putea întâmpla ceva care să mă determine să revin. În definitiv, viaţa e înainte.

La o simplă căutare pe google, numele dumneavoastră apare, în cea mai mare parte, asociat cu sintagma „fostul ministru de Externe”. Ce a însemnat pentru dumneavoastră deţinerea acestei funcţii?

ADRIAN CIOROIANU: A însemnat ceea ce înseamnă pentru un copil care joacă baschet în curtea liceului şi care, încet, încet, prin simplele lui merite şi fără să aibă niciun fel de sprijin din partea unor oculte financiare sau politice, a ajuns să joace în echipa naţională. Gândiţi-vă cum se simte un puştan de la un colegiu din America să ajungă să joace în National League. A fost o satisfacţie atât de mare încât nici n-aş putea-o explica în cuvinte!

Eu, nefiind bucureştean, am făcut facultatea la Bucureşti. Când am venit la facultate, m-a adus tatăl meu cu maşina. M-a lăsat la cămin – la coadă, să iau camera – şi mi-a spus: „Adi, aş mai rămâne cu tine, dar mi-e jenă de şoferul care ne-a adus. Trebuie să ne întoarcem la Craiova.” Zic: „Lasă, tată, lasă-mă liniştit, că rămân aici în cămin şi mă descurc.” Şi se pare că m-am descurcat cât de cât.

M-am simţit foarte onorat că am ocupat postul de ministru de Externe.

Istorie, politică sau dragoste? Care dintre acestea (toate sunt de gen feminin!) e mai importantă pentru Adrian Cioroianu?

ADRIAN CIOROIANU: Încă sunt la vârsta la care aş răspunde că dragostea e cea mai importantă. Sigur că, profesional vorbind, istoria e cea care mă pasionează în continuare şi trăiesc, într-un fel, de pe urma istoriei. Dar cred că în viaţa unui bărbat şi în viaţa unei femei, cel puţin pe perioada vieţii noastre, cea mai importantă e dragostea. Pentru că ea te raportează la celălalt, te raportează la lume şi – cum las să se înţeleagă şi în carte – un om care iubeşte şi care e iubit nu poate să fie un om rău sau care să facă un rău altcuiva. Cred că, din acest motiv, dragostea rămâne cea mai importantă.