Cazul Nadăş a devenit cunoscut la nivel naţional. Retrocedarea unui sat întreg a pus pe jar televiziunile şi ziarele naţionale, au fost realizate transmisiuni în direct din casele sătenilor, au fost întocmite petiţii, au fost prezentate fapte mai mult sau mai puţin reale. Dar ultimele informaţii arată că Nadăşul a depăşit de mult graniţele României. Şi a ajuns chiar departe.

După publicarea unor materiale referitoare la satul Nadăş, Jurnal arădean şi site-ul nostru www.aradon.ro a fost contactat de alţi presupuşi moştenitori ai pădurii atât de râvnite. Unul dintre moştenitori este din Elveţia, celălalt din Statele Unite ale Americii. Dacă unul dintre ei nu este foarte radical în declaraţii, americanul ne anunţă foarte clar că, odată finalizat procesul care vizează retrocedarea abuzivă a Nadăşului către familia Colţeu, va demara noi proceduri juridice pentru ca urmaşii reali ai foştilor proprietari să intre în posesia averii.

Dar să le luăm pe rând. La începutul lunii aprilie, după ce am publicat materialul „Testamentul i-a dat de gol pe Colţei”, material în care indicam faptul că, potrivit testamentului Elenei Weisz, care a fost moştenită de Ecaterina Mairovitz, nu există nicio pădure, niciun teren arabil şi nici păşune care ar fi trebuit să intre în posesia familiei Colţeu. Imediat după publicarea materialului, am fost contactaţi de Eva Fischer, din Elveţia, care ne-a explicat că am greşit şi că documentul nostru nu este testament, ci protocol notarial.

„Am citit cu multă atenţie articolele dumneavoastră despre pădurea Nadăş şi familia Colţeu, cu care nu am nicio legătură. Până astăzi nu am vrut să intervin, dar după ce am citit ultimul articol trebuie să fac o intervenţie. Articolul vorbeşte de testamentul doamnei Grosz (n.r. Weisz, nume de fată), dar documentul de care scrieţi NU este în niciun caz un testament. Doamna Grosz a decedat în iulie 1955, iar documentul de care scrieţi a fost întocmit în 1956. Acest act e protocolul făcut de notar şi de executorul testamentar al doamnei Grosz. Conţine inventarul bunurilor rămase după deces şi cota pe care a primit-o fiecare din cei 14 moştenitori. Nadăşul nu putea fi împărţit, în 1956 aparţinea Statului Român, care l-a confiscat. Pot să vă asigur că în testamentul doamnei Grosz sunt menţionate pădurea Nadăş şi clădirea de pe strada Cloşca (fosta Direcţie Agricolă)”, ne-a scris Eva Fischer, unul dintre presupuşii moştenitori ai fostului grof maghiar care a deţinut Nadăşul.

Deşi „nu pune punctul pe i”, Eva Fischer lasă să înţeleagă că este la curent cu situaţia Nadăşului. Aşa că nu ar fi nimic ieşit din comun dacă, odată lămurită problema Colţeu, s-ar înscrie pe lista celor care cer retrocedarea Nadăşului.

Şi din America

O altă reacţie primită de la un alt presupus moştenitor a venit tocmai de peste ocean, din Statele Unite ale Americii. Într-un e-mail primit chiar săptămâna trecută, Ivan Grosz anunţă clar faptul că, dacă DNA va reuşi să demonstreze faptul că retrocedarea Nadăşului a fost ilegală, va porni o acţiune pentru a cere chiar el pădurea satului din judeţul nostru. „Referitor la articolul din 8 Aprilie 2016 privind testamentul lui Helen (Elena) Grosz, mătuşa tatălui meu Elemer Grosz. Testamentul nu putea aprofunda situația domeniului Nadăş în urma confiscării sale de către Stat şi fără şanse aparente de retrocedare. Retrocedarea la Colței a fost categoric abuzivă, când proprietatea trebuia să revină familiei. Subsemnatul Ivan Grosz, domiciliat la New York şi crescut la Timişoara, voi căuta să contribui la limpezirea acestei situații în favorea urmaşilor reali ai Elenei Grosz”, ne spune americanul.

Vin alţii

Speranţele de mai bine ale nădăşenilor, ameninţaţi zilnic cu evacuarea din propriile case şi de pe propriile terenuri, încep să se năruie. În 2014 a apărut o licărire, a apărut o luminiţă la capătul tunelului, atunci când DNA a descins la Ocolul Silvic Privat Nadăş şi la domiciliile membrilor familiei Colţeu, demarând o anchetă care viza retrocedarea satului. Încă de atunci se spera faptul că, odată scăpaţi de Colţei, vor putea să îşi ducă liniştiţi vieţile în casele în care locuiesc de generaţii întregi. Însă odată cu veştile venite de peste hotare, apare din nou teama că vor fi nevoiţi să trăiască cu sabia deasupra capului. Nădăşenilor le este frică să…  „nu scape de dracu şi să dea de tac-su”. Dar numai timpul va oferi un răspuns la această temere.