Din cele relatate de Zsolt, a fost o singură șansă de vreme bună și, implicit, de a „ataca” vârful. Psihicul alpiniștilor români a fost pus la grea încercare chiar în ascensiunea spre vârf datorită altor alpiniști și șerpași străini care coborau de pe munte după ce au renunțat de a mai ajunge pe vârf. Românii noștrii se întrebau dacă e bine ceea ce fac. Soarta, în schimb, le-a zâmbit, iar perseverența, echilibrul mental, dar mai ales pacea spirtuală primită de la „omul sfânt” Lama Gesse, de la care echipa a primit „binecuvântarea” pentru a urca pe munte, i-a ajutat să ajungă pe unul din cele mai dificile vârfuri din lume, deși totul părea potrivnic.

Ama Dablam, un alt munte

Vă invităm alături de noi să retrăiți momentele de cumpănă, dar și cele de „sublim” pe care le-au trăit alpiniștii români, momente povestite chiar de Zsolt Torok.

„Prognoza instituției de cercetare meteorologică de la Insbruck a precizat o singură zi bună, iar aceea trebuia sa fie ziua vârfului. Nu exista timp de pierdut și nici timp de odihnă. Am făcut bagajul și am pornit la «deal» pentru că timpul trece repede. Din fericire a nins, era zăpada multă și proaspătă, ne-a ajutat din punct de vedere al hidratării, dar ne-a îngreunat ascensiunea. Marii artiști, soarele și vântul, au format din nou gheață, astfel încât acum în loc de pasajele simple de pe vremuri apar labirinturi de gheață”, a spus Torok.

Singuri în sânul muntelui

„Pe măsură ce urcăm, toți cei de dinaintea noastră coborau încercand să atingă vârful, dar fără succes. Șerpași, instructori de la ENSA (Școala Națională de Ski și Alpinism – Franța), clienți și alpiniști… Era foarte greu să faci față la susținerea ideii că tu din România știi mai bine decât șerpașii de elită, decât ghidul din Chamonix și decât nemții care erau axați pe ascensiuni rapide și ușoare. Mergeam mai departe și încercam să comunic cât mai puțin cu alții, să nu mă deprime, să nu mă influențeze negativ. Este greu să urci pe când toți ceilalți coboară, însă tabără după tabără, am ajuns tot mai aproape de vârful strălucitor care admira pe toata lumea ce trece prin valea Khumbu”, mai arată alpinistul arădean.

Pregătirea, ascensiunea și cucerirea vârfului

„Tabăra 3 este un loc periculos astfel am pus corturile pe o brînă de gheață (cărare, potecă împrejurul unui munte), îngustă unde abia au încăput, astfel, eram feriți de eventualele prăbușiri de gheață și avalanșe. La ora 1.00 dimineața, am început pregătirile, iar la 2.00 eram toți trei prin labirintul de gheață situat înainte de Tabăra 3.

Fără să vorbim unul cu altul am avansat cât am putut, așteptând cu nerăbdare momentul în care voi ajunge în locul în care am renunțat acum opt ani. Practic era «linia» pentru mine, acum urma sa trec dincolo de ea… Nu eram în forma cea mai bună, însă voință am avut suficientă. Teo urca mai rapid și astfel a preluat el conducerea.

Pasaje de mixt, gheață albastră, firn (zăpadă granulară compactă), crevase ascunse și de trecut, dar și pasaje expuse era ghiveciul pregatit de «Mama și Colierul» pentru noi. Vremea bună nu ținea decât vreo două ore, iar din senin a început să ningă abundent. Pericolul adus de vremea rea se simțea în aer, dar ne-am avut unul pe celălalt. Teo a făcut o glumă iar Marius și-a luat pufoaica… Nimeni nu a scos o vorbă despre întoarcere, am mers tot timpul mai departe.

La 50 metri sub vârf am facut un ceai, de fapt l-am încălzit pe cel pe care îl aveam foarte rece, și am transmis prin stație că vom reuși. După o ascensiune chinuitoare, panta a început să cadă și dintr-o dată i-am vazut pe Teo și pe Marius. În spatele lor se vedea Everestul și toate vârfurile. Deși era vremea închisă, totuși, mama natură ne-a permis să vedem de pe vârf, iar ceea ce am văzut nu pot să descriu în cuvinte. Ce privilegiu însemnă pentru noi! Eram trei români undeva sus între cer și pământ, îmbracați gros din cauza frigului, însă dezbrăcați de toate problemele posibile ale vieții trupești.

Nu era ceva uman, era dincolo de asta, eram în lumea noastră. A fost o luptă pe care o câștigasem cu fiecare lovitură de piolet, cu fiecare metru de coardă trecută prin mâinile înghețate. Valea, tabăra, viața și confortul erau departe, iar după sentimentele de admirație și copleșire urma să intre în «program» instinctul de conservare… Coborârea”, mai povesteşte Zsolt Torok.

Soarele, lumina din viața noastră

„Răsăritul soarelui este una din cele mai așteptate momente, înseamnă căldură și lumină, ori noi avem nevoie de lumină în viața noastră. O expediție bună se construiește din oameni, caractere și multe obiecte, sute și sute de kilograme care trebuiesc așezate cap la cap doar pentru o singură zi. Ziua vârfului, toate eforturile se canalizează spre asta… În tabăra de bază, după ce ne-am hidratat și am început să mâncăm cu poftă, Petre a pus piesa de la Pink Floyd – «Coming back to life», iar cu ochii închiși am mai parcurs odată filmul ascensiunii…”, se destăinue Zsolt Torok.