La începutul anilor 1800 bandiţii erau spânzuraţi, apoi decapitaţi şi traşi pe roată. Uneori se omorau între ei, pentru recompensă. Erau şi femei printre ei, şi încă de acelea mai aprige…

O poteră din patru comitate, Arad, Caraș, Zărand și Hunedoara, s-a adunat în Săptămâna Mare dinaintea sărbătorilor pascale din anul 1807 pentru a prinde și pedepsi bandiții care semănau teroare în zonele montane ale Aradului. Oameni din Cuied, Almaș, Măgura și alte 23 de sate arădene, înarmați cu furci și topoare, s-au alăturat militarilor conduși de comandanții de comitat pentru hăituirea și prinderea răufăcătorilor din adâncul pădurilor de stejar.

Ziarul Nemzeti Ujság relata în numărul din 8 aprilie 1807 că potera a format un lanț uman de peste 5 km pe așa-zisul „Drumul Lotrilor” încât nici pasărea nu putea trece neobservată de gonașii bandiților.

Publicația citată scrie că bandiții erau ţigani şi militari care au dezertat cu tot cu armament și care jefuiau satele românești și ungurești deopotrivă și au comis multe omoruri. Se bănuia că țiganii din Caraș sunt complicii bandiților mai ales la furtul de cai. În încercarea de frânare a acestui fenomen autoritățile le-au interzis țiganilor să vândă cai, să țină cai și chiar să călărească altceva decât măgari.

Ziarul amintit scrie despre faptul că în fiecare primăvară această ,,oștire brună a țiganilor” purcede la furtul din sat în sat, din comitat în comitat, de la Banat până la Tisa și numindu-și judecători dintre ei (stabor, n.n) trăiesc în cea mai profundă fărădelege. Se menajează de la munci și se înmulțesc de au ajuns un neam incredibil de mare. Nu pot fi nici încorporați în armată, fiindcă sunt mutilați de mici și deși unii dintre ei sunt vânjoşi, rezistenți la foame și la frig, sunt ologi și știrbi, inapți pentru serviciul militar.

Ziarul avansează și o alternativă pentru bandiții aceștia și viața lor în afara legii: „Ar fi buni pentru construirea de bărci și de plute pe Mureș, Tisa și Dunăre, pentru tractarea plutelor cu sare, lemne și piatră, pentru dărăcit și împletitul funiilor, pentru curățarea albiei râurilor.” (aceeași sursă notează că potera de o săptămâna a fost fără succes și nimeni nu a fost prins).

Cristian Ghinea scrie că la începutul anilor 1800 bandiţii făceau ravagii şi în Lugoj. Citându-l pe canonicul Ioan Boroş, Ghinea descrie arhetipuri de bandiţi: banditul “evlavios”, „popa criminal”, „femeile lotru”.

Ioan Boroş, citat de Ghinea, descrie un atac banditesc asupra bisericii din Cutina: „Dintre bandiţi, câte doi înarmaţi cu cuţite şi pistoale au ocupat cele două uşi ale bisericii. Vătavul bandiţilor, după ce şi-au făcut închinăciunile şi au depus darul pe altar, au atacat pe preotul slujitor. Ceilalţi trei s-au năpădit asupra muierilor şi au rupt hainele de pe ele cu care apoi i-au legat pe cei 40 de bărbaţi cari erau în biserică. Pe preotul slujitor de asemenea l-au despoiat de vestmintele sacre şi l-au dus la casa parochială, cerând de la el 2.000 de florini”. Pe preotul care a refuzat să le dea lotrilor banii „l-au desbrăcat de haine în pielea goală, l-au pârlit pe piept şi pe spate la focul ce au făcut acei bandiţi şi apoi cu fier înroşit la foc l-au ars, iar cu picioarele l-au pus la foc, lăsându-l abia viu”.

În 5 ianuarie 1804 patru dintre bandiţii prinşi au fost spânzuraţi.

Alte pedepse aplicate bandiţilor epocii le descrie tot Ghinea, apelând la scrierile aceluiaşi canonic Boroş: ruperea pe roată, ocna grea cu postire de două zile pe săptămână şi 80 de lovituri de vergele.

Un bandit, Pascu, a fost omorât în somn de oamenii săi, ademeniţi cu o recompensă de 100 de galbeni şi graţierea. Pascu şi trei ortaci, omorâţi la rândul lor, au fost deferiţi autorităţilor, care i-au spânzurat în faţa Palatului Comitatului, apoi i-au decapitat şi au tras pe roată trunchiurile lor.

Şi femeile epocii făceau parte din bande, scrie Cristian Ghinea într-un articol publicat în ziarul Redeşteptarea. „La mai 1805, în târgul de la Lugoj au fost prinşi trei lotri şi o femeie, veniţi din judeţul Bacica. Cei trei lotri au fost răniţi mortal, iar femeia a fost extrădată judeţului Bacica, pentru judecată. Însă, după 1810, îndrăzneala tâlharilor depăşeşte orice limite. La 14 iunie 1814, “domnul de pământ din Dulău, cu numele Ioardachi, a fost jefuit de lotri şi deportat în pădure”, spune Boroş, iar la 19 iunie, între Coşeviţa şi Dobra, un negustor turc a fost despuiat de lotri, care l-au bătut “spre moarte”. Până la urmă, bietul neguţător a fost dus la Deva, unde a murit în urma rănilor. Avea la el argintărie în valoare de 12.000 de florini.”

Tot aici aflăm şi cum acţionau bandiţii: “mai ales în părţile Caransebeşului preste măsură s-au înmulţit lotrii în judeţ. O ceată de haiduci a fost trimisă pentru pierderea acestora. La 23 august, domnul de pământ Branovatzky, în satul său propriu, a fost prins de lotri „despoiat de aur şi argint” şi apoi dus la pădure, unde a fost schingiuit. În urma torturilor, moare la 2 septembrie şi este înmormântat lângă biserica ortodoxă din Lugoj. (…) La 4 iunie 1817, răfăcătorii ascunşi în păduri i-au prins pe primarul şi pe preotul din Tincova, iar pe acesta din urmă l-au omorât.”

Sursa:

Nemzeti Újság, Hazai Tudósítások, semestrul I, 8 aprilie 1807. nr. 28, pag. 231-232

Cristian Ghinea – publicat în „Redesteptarea” nr. 1137 – selecţia după notele olografe ale canonicului Boros, consultate in original la Muzeul din Lugoj

Sursa foto: https://cristianghinea.wordpress.com/

dr. Andrei Ando